Chiar ieri am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.
Concursul se încheie dumincă, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
A treia (sau să fie a patra) oară consecutiv, Sebi Răducu dă startul concursului și se califică în finală cu textul de mai jos.
***
Viața e un film prost care este repetat la nesfârșit pe ideea că mereu se va găsi cineva să facă o critică bună cu aspect de recenzie de festival. Următoarea situație este un scenariu imaginar, cu un destin la fel de hazarduos ca și regizorul care l-ar pune pe ecrane (indiferent de unde ar fi și cum l-ar finanța).
„Sunt în Gara de Nord. Trenurile s-au aliniat ordonat într-o manieră simfonică și toți pasagerii au zâmbete fără vreo conotație stomatologică. Pare că soarele a răsărit și Dâmbovița s-a albăstrit. De fapt, este doar o pată de culoare a unui pictor, care stă rezemat de un perete publicitar cu scopul de a fi văzut de un anonim și de a rămâne și el anonim după, dar cu câțiva lei în desagă pentru o potențială cină în viitorul apropiat.
De nicăieri apare – ca o armată de soldați invizibili – un grup de studenți tineri și moderni, care își neagă propriul vlăstar și își afirmă independența dependentă de prezentul incert, cu o bucată de țigară în gură și cu un telefon mobil pe mâna dreaptă. Internetul duduie de mărturii nemincinoase și declarații pe propria persoană despre fiecare persoană fizică.
Când ieși din Gara de Nord vezi o serie de furnici cu cap de om și costum de corporatist, încercând să diferențieze mușuroiul de nisip, aglomerând deseori locul numit metroul în ideea că există un supersonic subteran care să-i aducă unde vor. Și să-i aducă înapoi. Veșnica senzație – Hai acasă, hai cu mine, Hai înapoi, Că vine mâine.
Undeva aproape de Centru, unde toate clădirile vechi s-au adunat la o coadă imaginară socialistă și interbelică de atenție, se găsește potențialul loc unde un posibil cutremur narcisist ar putea să le fure atenția într-o manieră parșivă, dar și subtilă, creând o altfel de atenție – una de solidaritate a disperaților. Bucureștiul e obișnuit cu asta, la fel ca și milioanele de figuranți care își plătesc zilnic minutul de existență.â
La finalul serii, mă duc la un hotel francizat și văd un cerșetor aproape de intrare. Nu avea barbă, părea destul de tânăr și abătut de situația în care se afla. Am încercat să-l evit, dar m-a reperat și a vrut să îmi spună ceva, așa că a țipat ca și cum ar fi fost amenințat de o fantomă gigantică. Nu l-am băgat în seamă și am mers mai departe. A doua zi, am încercat să verific dacă mai era acolo. Din păcate nu prea, dar au rămas o serie de cartoane scrise cu o cariocă.
Regizor anonim, caut neatenție.
Este o valută atât de frecventabilă, încât toți se aglomerează s-o valorifice în fiecare minut.
Nu îmi este foame, îmi este greu că trebuie să mai văd o zi la fel de ciclică și să fiu obligat să nu fiu disperat.
Sunt un dinozaur cu un aspect de furnică și poate voi fi împăiat.
Evitatul este la fel de bun, la fel și o înjurătură necenzurată acceptată de public.
Dacă vei citi aceste cartoane, înseamnă că ești în eternă căutare de atenția altora.
Finalul este aleatoriu și gratuit. Ca în viață.”