Acum câteva săptămâni mi-a trezit interesul povestea unui serial. Povestea lui, nu subiectul în sine.
De obicei nu privesc seriale. E un angajament pe termen lung pe care mi-e greu să mi-l asum.
De data asta însă a fost diferit.
Primul lucru care mi s-a spus a fost: „Sigur ai auzit de el!” Încurcată, am zis în apărarea mea că prefer cartea, filmului şi că aveam doar 4 ani pe vremea aia. Am decis apoi să ascult mai departe ca să fiu un pic mai puţin ignorantă în lumea asta a filmului, convinsă fiind că nu îl voi vedea vreodată.
Când am aflat că-i vorba despre o crimă, am devenit sceptică. Da, şi? E plină lumea de crime. De ce să văd un serial despre o crimă? Şi, mai ales, unul care are aproape vârsta mea.
Aflu apoi că, oficial, filmul s-a terminat atunci. Adică a fost rezolvată crima. Apoi însă, după 25 de ani, au făcut o nouă serie. Cu aceiaşi actori. Încep să mă gândesc… De ce ai continua un serial despre o crimă, după ce crima a fost rezolvată? Şi de ce să faci asta după atâţia ani? Parcă s-a făcut şi la Dallas ceva continuare, dar acolo era altă poveste. Plus că de acela auzisem – de fapt chiar îl privisem la vremea lui, fără ca asta să fi fost o alegere. De filmul ăsta însă nu ştiam nimic şi începea să mă intrige.
Aşa că am pornit primul episod. Şi-am plâns. Am zis că sigur de când sunt mamă am devenit mai sensibilă. Chestia e că scena mi s-a părut oarecum tetrală şi totuşi mi-au dat lacrimile. Iar muzica…
L-am blestemat în gând pe soţul meu, pentru că mi-a dat o ocupaţie de care nu aveam nevoie, şi am decis să privesc mai departe. În câteva zile îl termin, m-am gândit. Numai că nu a fost chiar aşa. Mai întâi mi-am dat seama că pierd multe dacă îl privesc pe silent, când pun copiii la somn. V-am zis de muzică, da?
Apoi, mi-am dat seama că pierd multe dacă îl privesc gătind, sau făcând orice altă activitate şi că e un film în care fiecare detaliu contează. Deci nu îl pot vedea la foc automat, în câteva zile. Şi m-am trezit urmărind câte un episod pe zi, în linişte, uneori uitând chiar că era o crimă de rezolvat pe acolo. Deci de asta!…
Apoi am văzut o scenă cu o presupusă fază din viitor. Peste exact 25 de ani. Şi, pe măsură ce vedeam oameni care îşi făceau planuri de viitor, am avut un sentiment ciudat. Când voi începe seria a treia voi vedea aceiaşi oameni – da, ştiu că sunt actori şi aia nu e viaţa lor, dar de data asta nu vor fi actori îmbătrâniţi artificial – şi dacă şi-au îndeplinit sau nu planurile, cum s-au schimbat şi cum au crescut ei. Cum a fost viaţa lor.
Nu m-am mai simţit ignorantă că nu am auzit de filmul ăsta înainte. Din contră, m-am simţit privilegiată. Cred că îl privesc cu alţi ochi eu, faţă de cei care au văzut cele două serii la timpul lor şi asta e o experienţă cel puţin interesantă. Pentru că eu ştiu acum că există o continuare.
Un film cu umor la care uneori nu râzi; pe alocuri, o parodie a telenovelelor, dar mai degrabă a vieţii, aş spune eu. Indicii subtile, sau poate chiar absente. Citeam, că în primă fază, regizorul nu vroia să dezvăluie criminalul vreodată (mă întreb dacă el a ştiu de la început cine e; un detaliu aproape insesizabil m-a făcut să cred touşi că da). Acţiune complicată şi oameni nebuni, care se dezvăluie în toate ciudăţeniile lor. Exagerat şi teatral pe alocuri, căci pare nerealisttic. În viaţa reală nu se întâmplă asta, te gândeşti. Sau poate se întâmplă şi, mai degrabă, în filme e altfel? Un film ce continuă şi după ce crima ce a trezit iniţial interesul este rezolvată. O Laura Palmer, despre care te gândeşti, în primul episod, că e probabil cel mai important om din orăşelul ăla şi nu numai. Când, de fapt, e doar actorul principal din filmul vieţii ei. O poveste terapeutică, fără ca asta să fie neapărat evident. Un regizor care nu câştigă niciodată premiul cel mare şi un film ce nu se termină niciodată. S-ar putea ca filmul vieţii – a mea, sau a oricăruia dintre noi – să fi fost deja realizat de către David Lynch prin Twin Peaks.
…………………………………………………………………
La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.
Concursul se încheie dumincă, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul Marianei este unul dintre textele finaliste.