Momentele în care te simți neputincios, atunci îți dai cel mai bine seama cât de multe poate face muzica pentru tine. Exact atunci când indiferent ce ai face, nu poți schimba nimic. E mereu frumos să știi că undeva acolo ai o plasă de salvare, în care uneori te lași să cazi cu plăcere, alteori ajungi pentru că te-ai împiedicat sau ai fost aruncat.

Și cred că cel mai bine simți existența plasei de sub tine atunci când te vezi față în față cu artiștii preferați, cei care de-a lungul timpului ți-au făcut viața mai ușoară, mai frumoasă, te-au ajutat să treci peste momentele mai grele și le-au colorat și mai puternic pe cele frumoase. Și acum țin minte mirosul de tei din vara lui 2009, când mă întorceam într-o seară de la meditații de la Mate și pe drum spre casă a început să plouă. O ploaie caldă, de vară, care a transformat Bucureștiul într-un ocean de tei. De parcă nu era totul deja suficient de frumos, a început atunci la radio (Radio Guerrilla, bineînțeles) piesa “Set The Fire To The Third Bar”, de la Snow Patrol.

Sunt amintiri pe care sperăm să le retrăim, poate pentru că ne e dor de anumite lucruri lăsate în trecut, sau poate pentru că ne e dor de noi cei de atunci. În situația ideală, retrăind aceste amintiri reușești să-ți clădești altele noi. Situația ideală în cazul meu s-a petrecut în urmă cu puțin timp, la concertul Snow Patrol de la Dublin, cel despre care începusem să vă povestesc săptămâna trecută. La fel cum cântecele astea noi de pe proaspăt lansatul album ‘Wildness’ reușesc să egaleze și pe alocuri să și întreacă vechi clasice ale lor, așa și această întâlnire, prima dată live cu Snow Patrol a depășit multe din momentele mele legate de această trupă alături de care am crescut.

La Dublin în teatrul Olympia am întâlnit cel mai frumos public de concert. Au stat civilizat la coada care se formase în jurul clădirii, pe o stăduță necirculată și aproape poetică, ca să nu blocăm traficul. Când s-au deschis ușile, nimeni nu s-a împins spre intrare. Cei care am fost în față la coadă am primit brățări care să ne permită accesul în fața scenei. Și așa am ajuns eu în primul rând la primul meu concert Snow Patrol. 1000 de locuri avea sala, și a fost sold-out în primele minute de când s-au pus în vânzare biletele în pre-sale. Bucuria revenirii acestei trupe după șapte ani de pauză a fost uriașă pentru fani, dar și pentru muzicieni. Ea se citea pe fețele lor, care zâmbeau fără oprire de pe scenă. Erau și ei emoționați, eram și noi și emoția asta se transmițea puternic, ca un ping-pong, de la unul la altul. Gary s-a scuzat la un moment dat că are mici probleme cu vocea și stricase, în opinia lui, o piesă, așa că din public o madame simpatică i-a răspuns să nu se mai plângă “like a little bitch”, că doar vocea lui e perfectă. Așa a și fost, cu toate emoțiile alea ale revenirii, emoții care o făceau parcă și mai frumoasă. Frumusețea e foarte prezentă în delicatețe și în fragilitate. Din păcate e prezentă și în durere, o durere pe care am aflat că a trăit-o din plin în anii ăștia în care a fost departe de noi solistul Snow Patrol. ‘Don’t Give In’ e un imn și multe dintre versurile astea noi te fac să te-ntrebi de unde au scos așa ceva. Un concert perfect, pe care abia aștept să-l repet curând. Săptămâna viitoare se pun în vânzare biletele pentru turneul britanic de iarnă și vă recomand să mergeți să-i vedeți și voi la Dublin. Ne vedem acolo, în primul rând. Snow Patrol merită toată dragostea din lume.