Dimineața l-a trezit ciripitul păsărilor care, deși locuia în mijlocul orașului, erau prezente în număr foarte mare în curtea interioară dintre blocuri. Era suficient de devreme ca ele să se audă foarte clar. Vacarmul din oraș încă stătea trântit pe asfaltul care urma să se încingă asemenea unui animal rănit care trebuie să-și facă curaj să meargă încă 6 kilometri până la cea mai apropiată sursă de apa din savană. El stătea și asculta în timp ce mașinăria de gânduri începea să producă. Ar fi vrut să nu meargă la lucru. Avea alte planuri, dar n-avea suficient curaj să dea un mesaj prin care să anunțe că nu ajunge azi la muncă. Și, totuși, gândul că ar avea o zi doar pentru el îi dezvelea un rânjet în colțul gurii pe care nu-l vedea nimeni. Doar el îl știa. Era din nou pregatit pentru distanțe lungi. La ora 06:00 urma să sune alarma nevesti-sii. Mai avea aproape 20 de minute în care să-și pregătească evadarea. S-a strecurat tiptil de sub cearșaful moale din pânză produsă în Pakistan și s-a teleportat în duș ca să nu-l simtă nimeni. Felina din el îl ajuta să execute perfect mișcări surde care să nu trezească pe nimeni. Zgomotul apei care se izbea de pieptul lui în duș îl punea pe gânduri. Avea emoții că a trezit pe cineva dar, nu. Totul decurgea conform planului. Știa că azi va trece prin vânt cu ușurință, în liniște și extrem de eficient.

Copila visa. Se uită la ea cum tresare și se încruntă. I-a cuprins ușor întreaga față cu palma preț de câteva secunde ca s-o liniștească. Și-a apropiat fața de a ei. Ar fi vrut să-i sărute un obrăjor cald învelit în respirația inocentă a unei năzdrăvane de aproape 10 ani, dar ar fi trezit-o. S-a îndepărtat ușor, a mers la bicicleta care era pregătită încă din seara precedentă. A verificat presiunea în roți. Era perfect. Totul se desfășura în favoarea lui. A deschis ușor ușa când și-a amintit că nu și-a pus centura de puls. Era prea târziu. În 2-3 minute suna alarma care o trezea pe soție. A scos bicicleta din casă pe holul blocului. O vecină tocmai cobora. L-a salutat cu o voce destul de scăzută, de ai fi crezut că e complicea lui. S-a întors să-și ia centura și a dat cu mâna peste clanța care a fost parcă mai zgomotoasă decât de obicei. S-a uitat spre pat când și-a văzut consoarta că se întorcea pe partea cealaltă deranjată de zgomot. Dar nu s-a trezit. Centura nu era la locul ei, dar și-a amintit că o pusese lângă batoanele energizante. Cu ocazia asta a luat și două batoane, pe lângă centura de puls. A ieșit, a închis ușor ușa și a coborât. În fața blocului și-a aranjat casca, a verificat strânsoarea încălțărilor, a îndesat bine ochelarii și, după ce a pornit ceasul care să-i înregistreze activitatea, a pornit. Nu mai auzea nimic. Doar vântul și o melodie tâmpita de la o reclamă de la radio. Au urmat 90 de minute în care pulsul a stat peste 170 iar el a parcurs 46 de kilometri. Încă o experiență pe șosea.  Ar fi vrut să mai facă cel puțin de cinci ori pe atât. Probabil ar fi putut, dar n-avea cum să afle asta atunci. Când a revenit în fața blocului tremura, îl dureau picioarele, era transpirat, dar zâmbea. Ba nu, rânjea. A urcat în apartament unde iar i s-a reproșat că și la 38 de ani se furișează din casă ca un adolescent și că pe el nu-l interesează altceva decât să se dea cu bicicleta. Avea dreptate. Nu era o premiera mondială.  Dar nu putea să i-o spună. A intrat din nou în duș, dar nu înainte de a mângâia șaua bicicletei așa cum îți treci mâna pe crupa unui armăsar. Apoi a dus copilul la școală și câteva ore mai târziu l-am văzut scriind rândurile ăstea.

P.S. Fotografia de mai jos nu e din dimineața de mai sus. E dintr-o altă dimineață foarte reușită pe Transfăgărășan.