Relația dintre creatorul/făuritorul de muzică și receptacul/consumatorul final a fost studiată de-a lungul timpului în toate modurile (științific, empiric sau spiritual), când, de fapt, toată muzica ce s-a născut și toată muzica ce urmează să apară, există deja în tine. Muzica pur și simplu scoate la iveală ce se ascunde oricum în interiorul tău, armoniile sau disarmoniile sonore te fac să simți emoții despre care nu știai neapărat și îți remapează universul lăuntric.
Cvintetul DeJucărie ne cam fură la cântar, încercând să manipuleze ce urmează să descoperim în noi, ascultându-le albumul de debut intitulat: Nici Eu Nu Mă Suport. Pentru cei familiarizați cu scena alternativă locală, albumul și trupa o să pară la o primă privire/ascultare superficiale – doar o ciorbă reîncălzită; dar dacă treci peste prima senzație și prima piesă de pe album (pe care oricum o știai încă din 2013, livrată de trupa ce se chema SoNaked), o să te trezești surprins de felul în care cei cinci își camuflează mușcătura cinică în auto-ironii ori vei fi prins în vâltoarea ruperilor de ritm, pe niște versuri care te țin încordat, gata să sari la bătaie (ar fi bine să nu-l ascultați în traficul din București) – sau toate astea pluteau doar latent în mine.
În ciuda faptului că materialul are textura unui colaj acustic însăilat de niște mâini nesigure, chiar dacă senzația sonoră generală este una ternă, rufoasă și aproape vetustă, este de apreciat și remarcat curajul mixului de genuri ce se ascunde în piesele deJucărie: de la indie rock la proto-manele, de la rock alternativ la easy-listening – totul are un aer primordial, piesele sună de parcă tocmai ce au fost fătate de “mă-sa” muzicii cu distors!
Pe Lună – după 5 ani de la naștere și cu o completare binevenită din partea clapelor lui Andrei Cebotaru, piesa rămâne un fel de rugăciune urbană de tipul Înger îngerașul meu – pentru corporatiști;
Doar Eu – exercițiu de conștientizare a condiției artistului pe ritmuri de garage-rock;
Firava Electrică – dacă în România anilor ’60 ar fi existat mai multă libertate culturală decât se spune că ar fi fost, probabil așa ar fi sunat rock-ul pshihedelic local de dat la radio;
Dalila – muie, Albatros!;
În doi – încă o bucată ce se autosusține, rămasă din perioada cu asperități grunge a decedatei trupe SoNaked;
deBărbat – există unii bărbați care nu sunt deloc misterioși, ci doar par, din cauza neputinței femeilor de a-i înțelege;
Dai, n-ai – posibilă descriere a patologiei unei boli citadine;
Vacalbina – punk de buturugă cu ceva asperități acid rock;
Gerilă – încă un vestigiu al apusei SoNaked, o bucată ce-și poate atinge potențialul în fiecare an, de sărbători, în contrapartidă cu binecunoscutul-și-ultra-difuzatul-playlist-de-crăciun;
Scapă Viața – un melanj dement de mușcătură lirică și interpretativă din zona proto-manelelor și structura sonică tipică rockului alternative;
Curvă – poate cea mai bună/închegată/lucrată piesă nouă de pe album – pare un omagiu adus trupei Nirvana. Dacă veți avea răbdarea să percepeți subtilitățile lirice, veți constata că nu este nimic dicriminatoriu în piesă. Au mai făcut-o și alții, acum mai bine de un deceniu și jumătate în zona de cultură hip-hop: „O vorbă de pe stradă o știu toți ai mei/Cele mai multe târfe nu-s femei”;
Iubăreț – o scurtă autobiografie a trupei și, în același timp, declarație de intenție pe ritmuri surf-rock.
Pe elitiști, pe cei dezamăgiți de sound-ul trupei, pe cei care au avut alte așteptări ascultînd DeJucărie îi sfătuiesc să privească materialul Nici Eu Nu Mă Suport ca pe un manifest antisocial.