Nu ne punem prea multe întrebări, luăm mare parte din lucruri de la sine înțelese, nu ne place atunci când simțim că cineva ne-ar putea stârni îndoieli cu privire la convingerile noastre și nici nu obișnuim să ne verificăm prejudecățile cu examenul experienței proprii. Suntem foarte atașați de părerile noastre, la limită ajungem chiar să ne identificăm cu ele. Deseori intrăm în discuții fiind de la început siguri că nu vom putea fi convinși să vedem lucrurile altfel decât – știm deja cu certitudine! – că stau. Tocmai de aceea nici nu dăm prea multă importanță argumentelor celuilalt, așteptăm cu nerăbdare să ia o gură de aer sau (de ce nu?) poate chiar să se înece sau să tușească, orice numai să luăm înapoi cuvântul și să ne continuăm pledoaria. Nu prea e loc de negocieri, ba chiar uneori ne trezim stând de vorbă și realizăm că singurul rost al discuției este de a umple spațiul dintre noi și celălalt, nu de a căuta adevărul sau de a supune lucurile unei analize spre a vedea care dintre noi are dreptate. Să fim serioși, până la urmă câți încep o discuție în contradictoriu cu gândul că și-ar putea schimba părerea?

Nu de puține ori discuțiile sfârșesc prin a fi monologuri menite să ne etaleze competențele, pe alocuri presărate cu intenția de a obține adeziunea interlocutorului, dar asta numai ca efect marginal/accidental, căci părerile noastre nu sunt neapărat susținute de argumente solide. Și noi știm asta, chiar dacă nu vrem să o admitem.

Vorbim mult, dar comunicăm puțin. În noianul pălăvrăgelilor zilnice, în războialele opiniilor și ciocnirile egourilor noastre, la final de zi nimic nu se schimbă în noi. Nici nu ne îmbogățim viziunea asupra lucrurilor, nici nu reșim să transmitem ceva esențial celorlalți. Rămânem încremeniți într-un punct de vedere îngust, din care nu înțelegem și nici măcar nu tolerăm diversitatea modurilor de a gândi și de a vedea lumea. Iar de aici decurg o serie de consecințe, precum dificultatea de a lega relații trainice și sentimentul că nu suntem înțeleși și acceptați. Lucurile nici nu ar putea sta în alt fel din moment ce noi înșine nu avem răbdare să îi ascultăm pe ceilalți, nu suntem atenți la ceea ce încearcă să ne comunice, suntem orgolioși și refuzăm să acceptăm că (vai!) sunt multe lucruri pe care nu le știm.

De câte ori te-ai gândit la circumstanțele sau motivațiile care l-au determinat pe X să spună un anumit lucru înainte să sari la concluzii? Când a fost ultima dată când ai încercat să îi înțelegi punctul de vedere în loc să te gândești la ce ai putea să spui numai ca să îl combați? Cât de des ți se întâmplă să admiți că te înșeli, că părerea ta e greșită? Sau măcăr să reflectezi asupra lucrurilor discutate cu cineva? Dacă o faci rar sau chiar deloc înseamnă că ești un partener de discuție groaznic. Vestea bună e că poți începe să faci te antrenezi și să îți îmbunătățești capacitatea de a comunica. Chiar mai mult, îți poți trimite și copilul să o facă, dacă are între 13-18 ani, la cursul de debate pentru adolescenți de la Fundația Calea Victoriei. Aici își va forma priceperea de a formula idei și de a oferi justificări, va învăța să asculte și să analizeze critic ceea ce i se transmite, va înțelege că a comunica înseamnă a colabora și, nu în ultimul rând, se va distra și va trăi emoția competiției alături de colegii săi de echipă în cadrul dezbaterilor.

Articol scris de Andreea Neagu, lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține Curs practic de debate pentru adolescenți (10-14 iulie).

Sursă foto cover: www.pexels.com.