Ascultând apa, ascult și timpul, ce nu există. Se scurge fără încetare, doar că nimic nu se mișcă. Iar eu credeam că fuge. Mă opresc în loc și ascult. Semnele sunt joc, iar jocul e amăgitor. Ceea ce credem, fuge, ceea ce nu știm, rămâne. Odată aflat, se scurge, chiar și știutul, înapoi în mintea din jur.
Uneori, simt cum toate se așează în ordinea lor vrută. Fără să fiu întrebată, fără să fiu consultată. Ele se rostogolosesc peste mine, iar tot eu le las să fie. Orice fel de împotrivire mă rănește, mă taie și atunci, până când nu mai ai nimic de tăiat, pășești în tăcere. Copila creștea, se făcea mare. Mare în termeni de viață aici. Mare în cuvinte pământești. Vă legați atât de mult de ele și cu ele. Vă lipiți forme de inimă și apoi vă luptați să le demonstrați a fi reale. Doar că nu le-ați făcut voi și nu le știți decât aflate de la cineva. Altcineva. Și dacă pentru câte fracțiuni de secundă nu ai mai crede în nimic. Și dacă toate le-ai lăsa să plece și ai primi golul. Complet. Total. Fără frică. Doar gândul te sperie, se aude. Știu. Vorbiți, gândiți, simțiți povești. Nu vă puteți apropia unul de celălalt, pentru că vă înțepați în idei. Despre tot. Și nimic nu rămâne simțit. Trăit, viu, așa cum este. Dumnezeul 9 în toată imensa sa măreție și frumusețe. Cel ce e simțit în iubirea toată. Cel ce mișcă și învârte lumea.
Fetița se urca pe o piatră și sărea la vale și apoi iar se urca și iar sărea la vale. Râdea cu inima, se bucura de toate. Auzea cuvintele, simțea atingerea lor. Cânta și le așeza pe toate în interior. O vor însoți. O vor bucura. O vor ajuta. O vor sprijini atunci când va aveam nevoie mai mult. Oamenii mari nu știu ce pătrunde în interiorul lor.
Iar cânta și iar sărea.
Prin vocea unui copil curge înțelepciune. De noi e ruptă sau întreruptă, pentru că am uitat cine suntem.
Cine ești tu? Cântă o voce
Sunt…. eu.
Cine ești tu? Cântă iar vocea.
Nu știu. Corpul.
Cine ești tu? Se auzi iar.
Sufletul.
Cine ești tu?
Nu știu, nu mă mai întreba. Nu știu.
Și uite așa plutim prin viață, cântăm despre nimic, uităm despre tălpile goale, uităm despre lucruri banale. Precum pământul și soarele. Precum ceea ce curge prin tălpi și ceea ce intră prin creștetul capului.
Uităm despre noroiul atât de firesc și despre lumina soarelui atât de iubitoare,
Ne umplem mințile cu nimic, îndepărtându-ne de centru. Acolo unde suntem întregi, acolo de unde adevărul se aude cu limpezime.
Am venit aici într-o călătorie știută sau nu, vrută sau nu. Am venit, să iubesc, să învăț, să simt, să văd, să iubesc iar, să sufăr, să plâng să râd, să iubesc mereu, să găsesc nuanțe, să le găsesc în mine, să le văd în ceilalți, să descopăr frumusețe, să plâng de frumusețe, să plâng de iubire, să râd de iubire, să mângâi, să ating până în cele mai umbrite cotloane, să ascult, să urlu, să îmbrățișez, să ating, să primesc, să ofer, să simt pământul, să îmi intre soarele în ochi, să decopăr, să cânt, să râd, să trăiesc. Până voi pleca. Pentru că restul nu există. Și nici nu va exista vreodată.
Din copilă, în adolescentă, am fugit în femeie, rămânând câte puțin din toate. Neștiind mai nimic, trăind cu inima, alergând cu intenție, după atenție, apoi, după iubire, apoi, după cer, apoi după nori, apoi după tot ceea ce zboară. Uitând despre cine sunt, uitând despre tot. Alergând să înțeleg. Am întrebat pietrele, am întrebat pâmântul, am întrebat copacii, iar toți mă priveau în tăcere. Părintește, nu m-a mângâiat nimeni. Stăteau nemișcați și atât. Cuvintele, mângâierile, era nevoie să mi le găsesc eu. Să descifrez eu hățișul dinăuntru, să fac ordine, să stau atunci când mă doare, să ating pragul nebuniei și de acolo să îmi dau drumul în gol. Să trăiesc ceea ce e de trăit. Să observ fără să fug. Tot ceea ce apare și să învăț singură, să trec dincolo. Să iubesc altfel decât am crezut că e iubirea, să râd altfel decât am fost învățată că e râsul, să plâng fără frică. Să fiu. Să exist. Să fiu exact așa cum sunt. Și este un hău din care te aduni și pășești pe iarba proaspătă. Cu fața către soare și picioarele pe pământ. Cu inima sfâșiată de gânduri ce au alimentat durerea. Fără să mai știu nimic din tot ceea ce am crezut că știu.
Sublim