Să iubești tot, îi spuse. Ai să îți iubești tatăl, mama, fratele, necunoscutul. Ai să iubești tot ceea ce îți apare în cale, acolo pe pământ. Ai să iubești drumul și pe toți cei ce îți vin în ajutor, ai să iubești întâlnirile, ai să iubești tristețile, ai să iubești bucuriile, ai să iubești neputința, ai să iubești frica, ai să iubești vara și ai să iubești iarna, ai să iubești locul și ai să iubești momentul. Ai să iubești golul și hăul și minciuna. Vei vedea prin ele adevărul. Ai să iubești suferința cea mare, cea ce te va sfâșia, ai să iubești bucuria și tot ceea ce te va face și te-a făcut să fii om. Fiecare zumzet și fiecare pasăre, fiecare pas și fiecare adiere, ce te mângâie. Fiecare piatră, fiecare baltă, fiecare fărâmă de pământ atinsă, fiecare privire pe care ai să o întâlnești, fiecare tresărire pe care ai să o simți în inima celuilalt. Fiecare unduire în cel din fața ta, fiecare bucurie pe care o aduci, fiecare tristețe pe care o provoci, fiecare zâmbet, pe care îl trezești. Ai să iubești fiecare cuvânt scos pe gură, pentru că e parte din tine, ai să iei seama la tot ceea ce vorbești, pentru că va fi primit de celălalt, ai să lași fiecare vorbă să treacă prin tine fără să opui rezistență. Ai să lași să te atingă precum apa și ai să o lași să curgă mai departe de tine. Ai să cauți mereu și mereu adevărul, iar adevărul îți va fi spus cu claritate. Adevărul ai să îl recunoști, copilă. El nu e visat și nici povestit și nici împodobit. E simțit, cu limpezime. Îți curge prin vene.
Ai să îți faci din călătorie o bucurie. Dar ai să uiți.
Să nu uiți că toate sunt vis și toate sunt minciună și toate îți sunt și adevăr. Dar ai să uiți. Să nu uiți să te pleci în fața a tot ceea ce vezi, auzi și simți. Să te lași moale și să le lași pe toate să îți rotunjească fiecare colț. Ai să uiți tot ce am spus mai sus și ai să o iei de la capăt. Până când fiecare vorbă spusă de mine îți va fi auzită, simțită, trăită. Până când va fi săpat în tine o cale. Alta. Până când nimic nu va mai fi rupt înăuntrul tău, până când nimic nu îți va mai fi luptă, dar îți va fi curaj.
Copila se uita cu uimire. Cu ochii mari. Simțea că pleacă din a respira iubire, dar nu știa către ce se îndreaptă. Știa că ceea ce respiră aici este făcut din particule de absolută iubire, dar nu știa deloc cum e aerul. Auzise despre el din poveștile altora, cei ce fuseseră acolo. Ascultase ca un copil, fascinat și curios despre ceva ce ei cheamă plămâni și despre cum primesc aerul și despre cum aerul circulă prin corp și despre cum aerul înseamnă viață, dar nu știa deloc ce poate însemna asta.
Ar fi vrut să rămână aici, să trăiască în cântece, ce unduiesc inima. Să iubească, și să simtă în ritmul iubirii, pentru că așa se respira aici, dar știa că va fi îndemnată să plece.
Și nu înțeleg de ce lucrurile nu pot fi lăsate să fie așa cum sunt ele. Pentru eternitate, în liniște și în așezare.
Pentru că toate se transformă, i se răspunse, înainte ca ea să mai întrebe ceva.
Pentru că e nevoie să asculți. Și să pleci.
Ai să descoperi culori, zâmbete, trăiri, iubiri, adieri, tresăriri, clipiri, suferințe, bucurii, momente, pe care nu aș putea vreodată să ți le povestesc. E nevoie să treacă prin tine, să te faci om și să le lași să îți fie simțite. E nevoie să îți fie atinsă pielea și e nevoie să îți fie trezită fiecare particulă din tine, fiecare punct de pe suprafața pielii tale e nevoie să simtă. Doar așa, în universul ăsta se va putea multiplica iubirea. Doar dacă putem alege mereu și mereu și mereu iubirea, cea ce vine din spirit. Doar așa. Doar dacă o trăim în corp de om. Iar tu e nevoie să pleci. Prin tine vom afla multe.
Avea ochii plini de lacrimi, plângea cu o durere, a cărei existență nu o aflase până acum. Semn că se făcuse om.
Avea în ochi cele mai frumoase urme lăsate de apă. Precum izvoarele ce își fac loc de sus, din munți.
