La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Dacă ai fi câștigătoarea/câștigătorul titlului de Miss/Mister Univers, cum ar suna discursul cu care ai reușit să înhați trofeul?
Concursul se încheie dumincă, 24 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 25 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Vlad Rojișteanu “lovește” din nou, și se califică în finală cu textul de mai jos.
***
Speech! Speech! Speech!
Doamnelor și domnilor, este vremea mulțumirilor. Îi mulțumesc mamei mele că mi-a dat viață, tatălui meu că a fost alături de mine la fiecare pas important, fratelui meu că m-a ajutat, adesea ca un luptător veritabil, și surorii mele pentru suportul moral. Sau așa ar începe un discurs tipic de acceptare a unui premiu banal, un premiu care nu iți aduce nimic. Eu, astăzi, Vlad Rojișteanu, cred că e cazul să vă redau amprenta trecerii persoanei care m-a influențat cel mai abitir și care acum, din nefericire indirect, mă ghidează prin sufletele celor din jurul meu. Această persoană minunată, Dumnezeu să îl odihnească, era străbunicul meu Nicolae, sau cum îi spuneam noi, Tataia Nicu.
Tataia Nicu s-a născut undeva în Oltenia prin anul 1922 într-o familie săraca, de la țară, din Oltenia profundă și prăfuită, cum zice tata. Ocazia de a merge la școală a fost oferită de bunicul lui, pentru că la momentul deciziei tatăl lui era la război. A fost trimis la școală doar pentru că era firav și nu tocmai potrivit pentru muncile câmpului. În mediul nou a realizat că într-adevăr își dorește o viață mai bună, nu doar pentru el, ci mai ales pentru familia sa. Un aspect important al personalității lui era generozitatea și faptul că reușea să te farmece cu puținul lui.
Era un omuleț tare altruist, așa că în timpul războiului a fost autorul unui act de eroism nu tocmai de bravură, ci de atitudine. Prietenul lui, Shmuel, fusese urmărit de un ofițer german, iar după cum știți, nu toate rasele erau bine tolerate pe atunci. Străbunicul i-a distras atenția ofițerului german, acesta mai târziu „pârându-l” la comandament că nu a acordat semnele exterioare de respect, prin salutul ofițerului de grad mai înalt. A făcut arest timp de 4 luni, unde a stat și a răbdat. Culmea, așa a cunoscut și viitori lideri comuniști, nu mai țin minte cum se numeau. Apoi, în vremurile noi lui, a mai făcut un pic de închisoare doar pentru că fusese declarat chiabur.
Dar după mica lui aventură în armata română și închisoarea socialistă, străbunicul meu reușea să devină profesor, după ani grei, iar mai apoi directorul școlii din Caracal, unde multe generații au avut ocazia să îl cunoască și să se inspire din prezența sa.
Acest om a reușit sa îl impresioneze cel mai mult pe tatăl meu, care până la urmă bănuiesc eu că era si nepotul său preferat. Tata a fost crescut de el până la aproape șase ani, ani în care au creat o conexiune mai ceva ca una dintre tată si fiu, una mai lesne de comparat cu cea dintre un zeu și un muritor, muritorul venerându-l pe zeu. Ei se venerau reciproc, fiecare fiind si zeul si muritorul in același timp.
Spun că străbunicul meu era un fel de zeu deoarece a reușit sa îl crească pe tata, care până și azi observ că mai vorbește cu el. Într-un fel, pot spune că m-a modelat și pe mine. Din nefericire, eu nu am apucat să stau prea mult in preajma acestei comete, dar din timpul petrecut am înțeles ca omulețul acesta a fost pe de-a-ntregul un om mare, chiar daca statura lui din ultimii ani spunea altceva.
Este ciudat că un detaliu pe care mi-l amintesc clar sunt ochii lui, uneori verzi ca pădurile primăvara, iar alteori albaștri ca cerul liber de nori, iar undeva în colț se ghicea atingerea pământului. El a fost o lume întreagă, el a dat viață. Iar odată cu stingerea apariției unui zeu, e musai să urmeze altul, pentru ca ciclul sa continue, următorul fiind tatăl meu. Este o ștafeta pe care amândoi o merită, și sper ca într-o bună zi să o merit și eu.
Ce am vrut să redau eu aici este faptul că oricine poate să fie mare, nu în ochii tuturor, ci doar în a celor ce contează. Pentru început, în ochii mei, apoi ai voștri, apoi ai celor ce ne privesc. Simt că urmează Universul. Ce urmează după?
Uite așa, mă aplec spre lume și spun: mulțumesc pentru aceste clipe, opriți Timpul!
Impresionant!