N-a fost Tiësto, nici colegul de clasă care punea muzici pe la toate petrecerile găștii și n-a fost nici tipul ăla din clubul din centru la care mergeai în fiecare vineri seară pentru că băga ‘Disco 2000‘ spre dimineață. Știu că o parte din voi veți încerca să fiți și mai romantici de-atât, să spuneți că prima iubire a fost de fapt primul DJ din viața voastră, că v-ați educat gusturile reciproc, etc. etc.. Dar nu e așa. Nu tocmai.
Mereu m-am gandit la mintea mea ca la un fel de tonomat. E pe acolo pe undeva într-un colț al capului meu, un tonomat, sunt sigur de asta. Ușor uzat, doar are 27 de ani, timp în care a fost folosit și abuzat permanent, dar funcționează încă bine. Găsește orice cântec, titlu de album, copertă, chiar dacă uneori îi ia puțin mai mult să execute comanda. Și încă reușește să facă legătura între muzică și momentele importante din viața mea, pentru că da, acest tonomat este soundtrackul vieții mele, un catalog stufos în care se adaugă zilnic singleuri noi și din care se sting ușor piesele vechi, asta doar ca peste ani să ne putem bucura de momentele alea nostalgice și grozav de încărcate emoțional în care spunem “Băăăi, uitasem complet de piesa asta!”, cu un strigăt victorios ca după cea mai aprigă bătălie, pentru că pare că am câștigat bătălia cu timpul, chiar și pentru o clipă. Doar un alt exemplu de fericire pură.
Este totuși un loc în magazia de discuri a acestui tonomat, acolo în partea de jos din spate de unde piesele nu dispar niciodată. Au un loc permanent în sufletul-tonomat cântecele care n-au fost puse acolo de mine. Cântecele astea au intrat în heavy rotation cu mult înainte ca eu să capăt controlul butoanelor playlistului de la radio.
Oamenii care ne-au crescut au fost primii noștri DJ. Piesele pe care părinții, bunicii, prietenii lor le iubeau pe atunci reprezintă prima noastră călătorie muzicală, un prim mixtape, metaforic, plin cu muzica viețiilor lor, pe care noi îl primim în copilărie. Și, îmi permit să adaug, e unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-ar putea primi vreodată cineva. Tata e prima persoană de care-mi amintesc să mă fi legat muzical. Cumpărase un casetofon Panasonic, cu tot cu CD Player și venea săptămânal cu un braț de CD-uri acasă, în mare parte CD-uri pirat, dar ce mai conta? Ascultam cu drag tot ce primeam, era o descoperire fantastică în fiecare minut. Beatles, Pink Floyd, Queen, așa i-am descoperit pe toți greii. Au fost de-a lungul vremii multe momente tată/fiu care au fost legate de muzică, o dietă cu clasici, niciodată forțată. E interesant să te gândești că sunetele copilăriei lui au sunat și în urechile mele. Piesa pe care părinții mei au dansat la balul de la facultate, de exemplu. E fascinant! Și mai sunt apoi casetele pe care le ascultam pe drumurile prin țară pe care le făceam cu ai mei. La început n-aveam prea multe, așa că îi exasperam cu 3rei Sud Est. Cred că au fost foarte fericiți când ne-am luat mașină cu CD Player. Atât de fericiți încât tata a pus repede și o magazie de 6 CD-uri în portbagajul mașinii break și gri, ca să fie sigur că voi varia repertoriul. Așa am ascultat împreună, de exemplu, Paraziții. Și cam toate mixtapeurile cu care încercam eu să impresionez fete în generală și-n liceu. Tot cu tata dădeam fuga (adică îl târam) la magazin când apărea un album nou de la vreo trupă preferată. Țin minte și acum perfect ziua în care am cumpărat cu el “Meteora” de la Linkin Park (2003). Sau ce surpriză am avut apoi, peste câțiva ani, când am descoperit că mamei îi plac The Killers, trupa mea preferată. De Crăciun avem o tradiție și ne uităm împreună la concertul lor de la Royal Albert Hall. Am fost împreună și la multe concerte și încă mergem.
Bune, rele, gusturile muzicale ale părinților au un impact puternic asupra noastră. În cel mai fericit caz, piesele lor reprezintă fundația sănătoasă pe care noi ne construim propria identitate muzicală. Eu unul mă număr printre norocoșii din această categorie. Toate cărămizile astea umplute cu sunetele lor m-au îndreptat pe mine într-o anumită direcție. Chiar și acum, mare parte din deciziile mele de cumpărare atunci când merg în căutare de discuri de vinyl sunt bazate pe acea perioadă, pe sunetele copilăriei mele, pe care le-am auzit mulțumită lor. Și dacă ai impresia că gusturile muzicale ale părinților tăi erau mizerabile și nu te-au ajutat deloc, te înșeli amarnic. Tot ai primit un dar remarcabil, ai învățat de mic ce nu-ți place, ce muzică nu te face fericit și așa ai ajuns la ceea ce-ți place cu adevărat. Sigur, posibil să fi trecut între timp prin niște momente de rebeliune și prin niște faze pe care acum le regreți, dar uite unde ai ajuns!
Chiar dacă vremurile s-au schimbat, muzica rămâne mereu în aer când sunt cu ai mei. Casetele și CD-urile au fost înlocuite de radio, de Spotify sau de vinyl. Amintirile au rămas însă intacte și, cum se întoarce roată, poate acum gusturile mele muzicale îi influențează pe ei. Faptul că am mers recent cu tata la concert The Mono Jacks zic că e un exemplu destul de bun.
Cântecele alea care nu vor pleca niciodată din noi reprezintă baza în funcție de care judecăm acum orice sunet nou. Dacă bag acum o fisă și apăs un buton, imediat îmi amintesc de un moment petrecut cu ai mei, îmi amintesc de cum am crescut și de bucuria descoperirilor muzicale. Ce noroc pe mine să am așa un tonomat și câtă fericire îmi aduce el în fiecare zi!