În peisajul festivalier destul de animat (și, pe alocuri, concurențial) al vieții jazzistice din țara noastră, reuniunea autumnală de la Baia Mare este deja un reper. Ajuns la cea de-a șasea ediție, One Jazz Festival e coordonat, cu reală vocație managerială, de către jovialul impresar Iulius Eduard Keller, sub egida Asociației One Sound și cu susținere financiară din partea firmei Sepultura Impex și a Administrației Fondului Cultural Național.
Scrisesem cele două fraze de mai sus ca preambul la o Avanpremieră a festivalului băimărean, pe care o propusesem bilunarului cultural Tribuna de la Cluj, urmând ca după desfășurarea evenimentului să analizez în ce măsură promisiunile enunțate atunci au fost sau nu confirmate de desfășurarea pe viu a evenimentului.
E bine de știut că echipa organizatoare coordonată de dl. Keller acordă atenție nu doar galelor propriu-zise, ci și acțiunilor conexe. Ediția autumnală din 2024 avu ca preludiu un atractiv concert susținut de Orchestra de Jazz a Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj, în Sala de spectacole a reputatului Colegiu de Arte din Baia Mare. Liderul ansamblului e pianistul, compozitorul, aranjorul, showman-ul Dima Belinski, actualmente coordonator al Modulului de Jazz de la ANMGD. Să sperăm că la proxima ediție, tânărul big band va accede și pe principala scenă a One Jazz Festivalului, situată în modernul edificiu Auditorium ATP Tech Center din Baia Mare. Tot la sediul Colegiului, compozitorul/profesorul Cătălin Crețu a susținut cursul Tehnologii în muzică, iar în foaierul ATP Center avu loc vernisajul atractivei expoziții de pictură și sculptură Social Mask a remarcabilului artist plastic băimărean Paul Covaci.
După cum anticipasem, recitalul inaugural al galelor propriu-zise avea să constituie referința valorică supremă a festivalului băimărean. E vorba despre fenomenalul grup Trigon, inițiat de violistul Anatol Ștefăneț în 1992. Formația domiciliată la Chișinău poate satisface așteptări estetice dintre cele mai diversificate, de pe orice meridian al incomensurabilei scene jazzistice actuale. Având șansa de a asista la câteva recente evoluții ale formației (în cadrul Lunii aprecierii jazzului în Muntenegru, apoi la edițiile 2023 și 2024 ale Festivalului Ethno Jazz Chișinău, dar și în parcul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj, iar acum în capitala administrativă a județului Maramureș), pot afirma că – în fiecare din cele cinci situații, ceea ce m-a impresionat cu prioritate fu extraordinara capacitate de reinventare a acestei grupări, disponibilitatea ei de a-și asuma noi și noi provocări, concretizate într-un repertoriu întotdeauna sublimatoriu. Practic, am asistat de fiecare dată la programe quasi-inedite și totuși de o indeniabilă coerență/continuitate. Membrii actuali ai cvartetului – Ștefăneț/violă, Vali Boghean/flugelhorn, saxofoane, trompetă, caval, fluiere, voce, Dan Brumă/ghitară marca Godin (cu multiplă funcționalitate: solo, armonie, bas) și Gari Tverdohleb/baterie & percuție – se perindă dezinvolt de la un instrument la altul, într-o perpetuă jubilație de melodii, armonii dulci-acrișoare, combinaţiuni de culori acustice şi jocuri de artificii ritmice. În subtextul acestor minunății sonore există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor, agogicii, dinamicii etc. Conlucrarea dintre protagonişti (îi numesc aşa, fiindcă întregul reprezintă mai mult decât suma eforturilor lor) este exemplară. Anatol Ştefăneţ ştie să-i valorizeze în tot ce au mai bun. Interplay de înaltă clasă, ca în marile albume discografice ale istoriei jazzului.
Ca întotdeauna când aflu că publicul nostru are șansa (prea rară !) de a admira în direct grupul Trigon, încerc să-mi anunț cunoscuții din urbea respectivă despre eveniment. La final, mulți își exprimă recunoștința pentru sugestia de a participa. Dintre ecourile parvenite din Baia Mare, mă limitez a cita doar o mostră. Provine din partea artistei plastice Mihaela Ganța (verișoară a ex-colegei mele de școală primară Rodica Roșca/Rimbașiu, profesoară de pian). Printr-o coincidență, reproduceri ale lucrărilor dânsei precum și un eseu despre activitatea sa artistică apăruseră în Tribuna, exact pe pagina alăturată celei unde mi se publicase Avanpremiera la One Jazz Festival BM. O bună ocazie să-i recomand – prin intermediul familiei Rimbașiu – să participe la evenimentul Trigon. Astfel, am făcut cunoștință cu doamna Ganța la vernisajul expoziției lui Paul Covaci, dinaintea recitalului. La finele serii am recepționat de la dânsa acest SMS: „Ați avut dreptate. A fost un concert minunat! M-am bucurat de fiecare clipă, de fiecare acord. Mulțumesc.”
Nu pot încheia comentariul legat de fericita inițiativă a lui Iulius Eduard Keller de a-i readuce pe muzicienii moldavi la Baia Mare, fără a consemna un aspect realmente dramatic: activitatea concertistică a formației Trigon, în diverse formule de componență, durează de peste trei decenii. Spre a diminua din complicațiunile voiajurilor de la Chișinău către varii destinații din străinătate, trupa recurge în ultimii ani la un mini-bus adaptat turneelor. Așa s-a întâmplat și acum. Însă de astă dată Anatol Ștefăneț (născut în 1956) a ajuns la destinație într-o stare avansată de epuizare, asociată cu o criză de pancreatită. Revăzându-l în culise, scurt timp înainte de momentul când urma să prezint recitalul Trigon admirabilului public băimărean, muzicianul părea de nerecunoscut și abia se ținea pe picioare. Mi-a mărturisit că nu mâncase și nu dormise de două zile. În schimb, cu humor ce nu voia să-l abandoneze, mi-a zis că „reușise” să se lase de fumat … începând din dimineața acelei zile (în fapt, organismul nu-i permitea să îngurgiteze nici alimente, nici băuturi, nici … fum). Cu toate astea, pe parcursul întregului program – extrem de solicitant și depășind mult durata preconizată – aveam senzația că liderul grupului intrase într-o proces accelerat de resuscitare. Însăși arta muzicii, pe care o servește de-o viață, îi servea la rându-i drept terapie. Nu doar că ravisantele compoziții marca Trigon nu-și pierduseră expresivitatea, ci parcă și-o afirmau încă mai viguros. Într-un sens mai amplu, etica artistică a lui Anatol Ștefăneț și a companionilor săi presupune asumarea unei abnegații totale față de Muzică. Este modul lor de a-și defini identitatea, în contra tuturor vicisitudinilor.
Interesul lui Iulius Eduard Keller pentru zonele de interferență dintre jazz și rock s-a manifestat în programul ediției festivaliere 2024 prin invitarea ghitaristului olandez Jan Akkerman. Acesta devenise celebru prin performanțele sale de virtuozitate ca membru al formației Focus, la tranziția dintre anii 1960-70 ai secolului trecut. Niciunui fan al acelei perioade faste a muzicii tinere nu-i putea scăpa momentul de glorie din anul 1973, când cititorii faimoasei reviste britanice Melody Maker l-au votat pe Akkerman drept cel mai bun ghitarist al lumii – și asta într-o perioadă de maxim interes pentru sonoritățile electrificate ale respectivului instrument. Să nu uităm că, la acea dată, Mahavishnu Orchestra a lui John McLaughlin se afirmase deja fulminant în istoria jazzului. La Baia Mare, cvartetul condus de Akkerman ne-a oferit un program în tonalități nostalgice, colaje din teme convenționale, solouri cu implicații eclectice (d.ex., arabescuri ghitaristice cu acompaniament în timbru de orgă, ce aminteau de primele albume ale formației Santana), sau mult-gustatele „blues-uri sănătoase” dinspre final.
Cvartetul Eyot provine din Niš, unde are loc anual unul dintre principalele festivaluri de jazz din Serbia și de pe teritoriul ex-Iugoslaviei. Liderul Dejan Ilijić lucrează pe pian acustic, însă nu e departe de experimentele electronic-repetitive efectuate consecvent de grupul helvet Ronin al keyboardistului Nik Bärtsch. Formația mizează pe un soi de fuziune post-jazz-rock cu efecte hipnotice, dar cele mai atractive pasaje sunt cele ex-centrice față de fluxul previzibil al celulelor melodico-ritmice. Asemenea deviații revigorante se întâmplă, de exemplu, într-o piesă funky cu tentă braziliană, în secvențele de dans balcanic redate prin „contorsionisme pianistice” (aclimatizate la noi de Harry Tavitian), sau în ritmurile asimetrice balcanice – precum în compoziția prezentată ca bis sub titlul 5/8, 7/8 și 9/8, inspirată de măsurile muzicale specifice Peninsulei sud-est europene. Acestea sunt considerate de pianistul-conceptualist Ilijić drept „o epitomă a vieții și istoriei, ce s-au dovedit a fi întotdeauna turbulente în această parte a lumii.”
Liderul ce dă numele cvartetului suedez Magnus Öström Group s-a afirmat ca baterist al celei mai influente formații din jazzul mondial la începutul secolului XX – Esbjörn Svensson Trio. (Din păcate, gloriosul parcurs al e.s.t. fu întrerupt în mod tragic prin moartea pianistului Svensson, într-un accident de scuba-diving din anul 2008). În perioada scursă de atunci, redutabilul toboșar Öström și-a aflat un parcurs propriu, concretizat prin albume remarcabile și turnee internaționale ce l-au purtat și pe scenele noastre (am avut plăcerea de a-i prezenta un concert la Sala Radio din Cluj). Cu binecunoscuta-i abilitate impresarială, Iulius Eduard Keller a reușit să ne ofere și la One Jazz muzica interpretată de ingeniosul baterist suedez, în compania comilitonilor săi Thobias Gabrielson/contrabas, Andreas Hourdakis/ghitară, Daniel Karlsson/claviaturi. Totuși, într-un festival de dimensiuni relativ mici, includerea a două formații cu un sound mult prea asemănător (rezultat din componențe instrumentale quasi-identice), cultivat atât de trupa din Serbia, cât și cea din Suedia, plus repetitivitatea structurilor compoziționale (încă și mai macerantă la M. Ö. Group) – sunt elemente ce au creat o senzație de redundanță, care putea fi eludată, eventual prin invitarea unei formații dintr-un areal sonor mai senin.
În privința grupului Marcin Wasilewski Trio, rămân la opinia formulată în Avanpremiera din Tribuna. Polonia continuă să ne încânte prin amploarea, diversitatea și prolificitatea școlii sale de jazz, iar cei trei interpreți se mențin deja de 30 de ani printre reprezentanții de frunte ai acesteia. Liderul/pian, Slawomir Kurkiewicz/contrabas și Michal Miskiewicz/baterie reușesc o transfigurare la nivelul esențelor jazzistice a copleșitoarei moșteniri lăsate de compozitorul național, Frederik Chopin. Mărturie stau, printre multe altele, cele 7 albume realizate de trio la influenta Casă de discuri ECM, sau colaborarea de durată cu legendarul trompetist Tomasz Stanko. Aproape ostentativ, cei trei se mențin în regimul de intensitate piano spre pianissimo, cu tușeuri eterate nu doar pe claviatura pianului clasic, ci și în tonalitățile „lemnoase” ale contrabasului, sau în clipocitul cinelelor, sau mângâierile periuțelor pe suprafața tobelor. Fluența neoimpresionistă a unui asemenea program contrastează cu excesele multor muzicieni incapabili să înțeleagă că unul dintre conceptele fundamentale ale jazzului rămâne subtilitatea.
Marea surpriză plăcută a festivalului a venit din partea vocalistei și compozitoarei Luiza Zan. În 2024 s-au împlinit 20 de ani de la afirmarea sa, atât pe scena națională (Premiul I la Cerbul de Aur / Brașov), cât și internaționalmente (premiul II la faimosul Festival de la Montreux). Abilitățile vocale și maniera flexibilă de adaptare la felurite contexte improvizatorice i-au facilitat reușite colaborări cu muzicieni de talia unor Geri Allen, Alex Harding, Sebastian Burneci, Petras Geniusas, Simona Strungaru, Omar Hakim. În cariera Luizei au existat, de asemenea, numeroase colaborări cu reprezentanți ai jazzului din Ungaria, o țară cu admirabile tradiții muzicale. Aceste premise au fost pe deplin confirmate de dublul recital oferit de Luiza Zan în compania Trio-ului condus de ghitaristul budapestan István Gyárfás. Într-adevăr, pe lângă concertul din festival, cei patru artiști și-au demonstrat înalta clasă și în cadrul unui fulminant jam session, organizat spre miezul nopții (parcă în acord cu nemuritorul standard ’Round About Midnight al lui Thelonious Monk) în localul The Oak. Aci, sub egida domnului Valerian Bot-Drăgan, un patron cultivat și amorezat de jazz, comuniunea dintre muzicieni și auditoriu a atins niveluri de entuziasm comparabile cu cele documentate prin filmări efectuate în cluburile occidentale ale anilor 1950. În formă maximă, Luiza Zan a întreprins așadar două tururi de forță într-o singură seară, delectându-ne cu repertoriul ei divers, orientat îndeosebi spre șlagăre de tip retro, cu aluzii implicite/explicite la mari modele, precum Billie Holiday, Nat King Cole, Nina Simone ș.a. Fiecare dintre piese era însă remodelată în funcție de înzestrarea nativă a acestei cântărețe formate la solida școală ieșeană de jazz, înființată și condusă de Romeo Cozma. Dar pe lângă claritate intonațională, efectele vocale dramatice, digresiuni în domeniul operatic (în registru de mezzosoprană), pasaje scat de mare velocitate, imitații de trompetă cu surdină (cu asperități mimând răgușeala), unisoane cu sunetul sec al ghitarei mânuite dezinvolt de Gyárfás etc., Luiza ni s-a înfățișat ca o personalitate ajunsă la deplina maturitate, ce știe să-și valorifice impresionantele aptitudini improvizatorice, spontaneitatea, humorul, șarmul înnăscut. E clar că toate acestea s-au interferat cu contribuțiile empatice ale celor trei complici la un spectacol de neuitat: ghitaristul István Gyárfás, adept consecvent al valorilor „neoclasice” în jazz, secondat de Zoltán Oláh, un contrabasist din categoria legendarului precursor Aladar Pege, și discret-inventivul baterist Balázs Cseh.
Fraternizarea prin jazz înfăptuită de Iulius Eduard Keller, asociată cu convivialitatea generată prin jam session-ul păstorit de Valerian Bot-Drăgan demonstrează că Baia Mare poate (și merită) să-și consolideze o tradiție proprie în acest captivant domeniu al muzicii.
Text de Virgil Mihaiu
