Fetita din Gradina cu Smochini

Intrarea în grădină e marcată de o poartă improvizată din drugi de lemn; drugii ăștia bătuți de ani, arșițe, ploi și zăpezi au nuanțe de gri, iar balamalele îmbătrânite fac ca poarta să stea într-o parte, cu colțul din stânga-jos sprijinit în cimentul turnat demult, de aceleași mâini care au construit tot colțul ăsta. O fetiță de 5 ani ar trebui să se chinuie cu îndârjire pentru a deschide zăvorul ruginit. Poarta asta, așa modestă, are pentru fetița de 5 ani, exact farmecul și somptuozitatea unei porți din broderie metalică, ca cele pe care le găsești în grădinile regale.
Pășești, apoi, pe o alee scurtă și îngustă, mărginită în dreapta de un corcoduș și care, cotind spre stânga, dezvăluie curtea îngustă, încadrată de plante și flori care tapetează un gard din plasa de sârmă cu ochiuri hexagonale. În față apare o ușă de lemn verde care face intrarea într-o construcție mică, cu funcție de bucătărie de vară.
Fetița de 5 ani stă pe o buturugă de lemn, și , în cratițe miniaturale din aluminiu, pregătește masa pentru păpușa culcată în pătuțul de jucărie, din lemn vechi, cu care se jucase și mama ei, cu 26 de ani în urmă. Perpendicular cu intrarea în bucătăria de vară, în stânga, se află poarta spre grădina unde străbunica a plantat morcovi într-un colț și unde se mai află 3 comori, de care fetița își va aminti cu drag toată viața: doi smochini, unul alb și unul roșu și un rodiu, din care bunica și străbunica îi aduceau, în fiecare toamnă 2-3 rodii, mai mici decât pumnul bine strâns al unui adult. Tot în partea asta a grădinii e și un butuc de viță, care cățărându-se pe casă se întinde pe acoperiș.
Lângă butuc stă, sprijinită de acoperiș, o scară de lemn, la fel de bătrân ca poarta, pe care fetița se va urca după boabe albe, perfect rotunde, aromate și foarte dulci. Pe acoperișul ăsta va învăța ‘the hard way’ să respecte albinele.
În locul ăsta este mai multă viață, tihnă, magie și iubire decât oriunde o vor purta pașii, mai târziu. E un loc pe care îl va căuta inconștient sau va încerca să îl reproducă, măcar ca stare, în toate locurile în care va trăi pe viitor.
Locul ăsta e special pentru că străbunica a construit totul cu mâinile ei, străbunica asta mică și slabă, cu corp proaspăt si sănătos, cu mâini subțiri și degete lungi, cu unghii lungi și frumoase – pe care nimeni nu le va vedea vreodată vopsite, cu ochi căprui și ageri, din care curge lumină, răbdare, blândețe și curiozitate. Străbunica asta a zidit cărămizile, a pus acoperișul și a montat ferestrele, ale căror giurgiuvele aveau să poarte, de-a lungul timpului, nuanțe de oxid de cupru sau turcoaz.
Străbunica asta făcea mereu câte ceva, dar tot ce făcea părea ușor și important. Cu ea totul era liniște, timp și spațiu și lucrurile păreau atât de simplu de învățat.
Mămăița sau Măița, așa cum o striga, se născuse în vara lui 1920 și era acum, puțin trecută de 70 de ani, dar construise toate lucrurile în al 4-lea deceniu al vieții ei.
Văduvă de război de la 23 de ani, hotărâse să rămână singură și indiferentă la toate avansurile viitoare ale bărbaților. Spunea că nu poate să se nască pe lume un om mai bun decât cel dispărut pe front, că el a fost un bărbat foarte blând și în momentele alea ochii îi străluceau mai viu sau se inundau puțin.
Nu fusese la școală nicio zi, pentru că mama vitregă avusese nevoie de ea pentru treburile casei, dar învățase singură să scrie numerele (cu o caligrafie sacadată și tremurată de nesiguranță) și putea să socotească rapid în minte. Cu literele de mână fusese mai greu, așa că putea doar să se iscălească, la fel de tremurat, “Lungu M”. Atunci când planifica finanțele casei scria liste de cheltuieli în cuvinte știrbe, cu litere de tipar. Strănepoata de 5 ani îi promisese că se va duce la școală să învețe scrisul, iar în prima vacanță va veni cu caiete de la Constanța și o va învăța pe Mămăița să scrie frumos. Asta a fost singura dată când fetița a întâlnit o privire neîncrezătoare în ochii străbunicii.
Tăcea mult și nu se plângea niciodată, dar fetița învățase că, rarele ocazii când ofta, erau un semn. La întrebarea “Ce-ai, Măiță?”
avea mai multe moduri de răspuns și doar dacă petrecuseși suficient timp cu ea puteai să-ți dai seama cât de copleșită era. Uneori spunea “Eh, mamă, le am și eu pe ale mele” sau “Nimic, mai oftează și omu’ ” (și asta de obicei când era mai degrabă nervoasă și iritată că o întrebi). Mai avea un răspuns scurt pe care i-l servea tăios doar bunicii, când era supărată pe ea “Vezi-ți de nasul tău!” sau varianta hazlie însoțită de un zâmbet ștrengar “Nu te privește pe dumneata”, dar chiar dacă era hazliu nu făcea loc pentru vreo altă întrebare. Probabil se simțea iscodită și evita cu îndârjire iscoadele. Nu o interesa ce au făcut alții și se ținea la mare distanță de orice discuție care discredita persoanele care nu erau prezente. Le căuta scuze tuturor, din dorința de a face pace în lume. Evita conflictul cu îndârjire, chiar dacă asta însemna să fie nedreptățită. Războiul ii luase ceva foarte valoros, deci trebuia evitat.
Femeia asta era cel mai frumos paradox întâlnit vreodată: izvor de spațiu și feminitate pură, la un loc cu forță și fermitate de amiral. Avea o judecată simplă, dar curată și empiric vorbind, foarte corectă. Într-o societate mai puțin patriarhală și dacă ar fi fost doar mai puțin modestă ar fi dus excelent rolul de “înțelept” al comunității. Era cel mai bun confident și sfătuitor, pentru că tăcea mult, asculta viu și încheia momentele de confesiune cu o frază cu tâlc.
Pentru fetița de 5 ani, felul în care învăța de la străbunica va rămâne modul preferat de a explora lumea, pe tăcute, pe furiș și prin observație. Străbunica nu îi spunea niciodată cum să facă ceva, dar o purta cu ea peste tot (la piață, la plătit dările, în grădină, la bucătărie). Orice joc era miniaturizarea unei activități adulte, din care fetița învăța natural lucruri pe care să le facă toată viața și care îi vor imprima alura unui suflet bătrân în corp de copil. Nu era niciun trebuie în interacțiunile astea, copilul era lăsat să facă ce poate și ajutat doar dacă cerea ajutorul sau frustrarea devenea iritantă. Așa, din frustrarea acestei neputințe copilul a învățat să studieze mișcări, să observe cu atenție, să “fure” cunoaștere.
Străbunica era mereu prezentă, chiar dacă tăcea și asta știai de fiecare dată când, în timp ce făceai treaba cot la cot cu ea, ridicai ochii și privirile se întâlneau fără întârziere.
Atunci când făceau mâncare sau prăjituri, fetița avea planșetă, tocător și un făcăleț pe măsura ei, iar turtele și prăjiturile modelate stângaci erau coapte laolaltă cu celelalte, în aceeași tavă. Erau munca ei, pe care la scosul tăvii din cuptor o verifica atent, iar la masă, o împărțea cu mândrie și dărnicie cu adulții.
Când nu tăcea, străbunica îi povestea fetiței despre copilăria ei, despre război, despre mama Sofica, mama vitregă, sau despre mama ei, Ioana, o văduvă care își dăduse spre adopție toți cei nouă copii, ca să se căsătorească cu un ofițer în rezervă, care avea să îi isprăvească averea de boieroaică pe băutură și jocuri de cărți.
Mai erau povești despre viața ei de “om de încredere” la conac sau bucătăreasă la azilul de bătrâni din Ilovăț, un sat din Banat. Fetița avea să afle istorii pe care, probabil, nici bunica și nici mama ei nu le auziseră vreodată.
Străbunica era îngerul de care copilul nu voia să se despartă vreodată și pe a cărei posibilă dispariție o trăia cu disperare, în momente de plâns pe ascuns. Era singurul suflet pe care în copilărie va fi avut timp să îl descopere și iubească total și în cel mai profund mod. Un suflet întreg și curat.
Au trecut 14 ani de când sufletul ăsta nu mai locuiește un corp și 17 de când fetița s-a simțit nevoită să îndure viitoarea despărțire, depărtându-se de sufletul purtat de un corp devenit nevăzător și din ce în ce mai alienat, fără să verse vreo lacrimă.
Amintirea străbunicii va rămâne caldă și blândă până în ultima clipă, iar prezența ei va fi căutată în toate interacțiunile semnificative din viața de adult a fetiței din grădina parfumată de leandrii.