Mâncătorii de durere și dependenții de suferință

Tre’ să recunosc, ultimul episod din Black Mirror sezonul 4, Black Museum, rupe! Dincolo de faptul că ridică niște probleme și apoi dă cu ele de pământ, este ingenios și intuitiv în legătură cu ziua de mâine. Nu că alte episoade n-ar ridica probleme, dar Black Museum parcă e mai acut ca celelalte, chiar dacă este împachetat mai cu umor. E greu de spus dacă filmele schimbă cumva mersul lucrurilor în lume, vocile nihiliste spun că nimic nu se schimbă, mai ales la capitolul prostie, indiferent câte filme sau cărți n-ar apărea.

Cred totșuși că lumea se schimbă, chiar dacă frustrant de lent, de unde și sentimentul că stagnează sau chiar se întoarce înapoi. Explozia naționalismelor, populismelor, tradiționalismelor. Într-un cuvânt, primitivismul nu moare niciodată. Dar asta e altă poveste. Să ne întoarcem la Black Museum.

N-o să vă povestesc ce se întâmplă, dar o să vă spun ce gânduri mi-a trezit. E clar că trăim în câteva planuri, poftim cel puțin două: spoiala și dedesubturile. Dacă brusc ”s-ar aboli” conduita, diplomațiile, legile, am degenera inimaginabil. Perversitatea a evoluat odată cu conștiința, desigur, oamenii au învățat să-și ascundă tot mai bine adevăratele intenții sau emoții, la fel de bine au învățat să-și ascundă secretele, viciile, obsesiile. Nu întâmplător și cercetările în domeniul minții sunt mai înfloritoare ca niciodată. Iar una din problemele noastre de bază, i-aș spune culpa colectivă nr1, este legată de înclinațiile sado-masochiste ale speciei umane, plus un fel de autosuficiență care frânează ieșirile dintr-o sumedenie de cercuri vicioase, în care ne încăpățânăm cu un infantilism feroce să rămânem. Poate de aici ni se trag și toate suferințele?

În fine, vedeți filmul și mai povestim!