Recunoşti imediat un absolvent al Colegiului Nocturn „Liberté, Egalité, Fraternité“ din Videle, Teleorman, după felul atît de elegant în care răsuceşte cuţitul în pieptul propriei umbre, însă această figură, numai în aparenţă aristocratică, ţine mai degrabă de o recuzită exterioară a unor bune maniere cît se poate de stridente. Singurul motiv pentru care un absolvent al Colegiului Nocturn „Liberté, Egalité, Fraternité“ din Videle ţine să fie recunoscut sînt vastele lui cunoştinţe în materie de prune. Am cunoscut odată un astfel de prunolog, dacă îi pot spune aşa, şi mi-a făcut o foarte puternică impresie, dar nu pentru că aş fi o tînără prostuţă şi sensibilă, care a absolvit, oarecum la întîmplare, o facultate de filozofie, ci pentru că acest tînăr, pe nume Viorel, dincolo de faptul că făcea dragoste într-un mod de-a dreptul exemplar şi, mai mult, mă şi lăsa să îl privesc în timp ce făcea dragoste, mi-a vorbit despre prune aşa cum nici un alt bărbat n-a mai avut curajul sau inspiraţia să îmi vorbească. Am găsit că îţi trebuie mult curaj să îi asociezi prunei un predicat precum „apofantic“. Viorel nu doar că era curajos, dar se mai şi gîndise la toate. Avea prunele la degetul mic. Niciodată nu m-au deranjat bărbaţii care arată bine atîta timp cînd nu dau în gropi de proşti. Pe lîngă faptul că arăta superb, Viorel nu era deloc prost, deşi inocenţa şi entuziasmul cu care se apucase într-o seară să îmi vorbească despre prune puteau trece uşor drept prostie. Dar nu, nu era deloc prostie, era, în schimb, o foarte benignă inadecvare a subiectului la subiect. Primul subiect era pruna, al doilea eram eu. „Pruna apofantică, draga mea, este pruna privită în toată splendoarea ei“, îmi spunea Viorel, „este pruna pusă în adevărata ei lumină, şi această lumină adevărată în care ea trebuie pusă pentru a ajunge la însăşi prunitatea prunei – unde se află ea?“ Întrebările lui Viorel mă speriau fiindcă le punea într-o stare de-a dreptul extatică şi, chiar dacă ştiam răspunsul la vreo întrebare sau alta, îmi dădeam seama că Viorel ar fi fost cumplit de dezamăgit dacă m-aș fi apucat să îi răspund corect, dar pe un ton alb, fără urmă de exaltare. Lumina de care vorbea Viorel era, desigur, lumina spiritului, era, poate, acel logos apophantikos, cel care pune în lumină lumea aşa cum este ea. În ceea ce priveşte pruna, dicţionarele mint cu neruşinare, credea el, dezamăgit că nimeni nu se gîndise să vorbească despre prună aşa cum pruna merita cu prisosinţă, la cîte a făcut ea pentru oameni. „Despre prună“, îmi spunea Viorel la lumina unei lumînări parfumate, întinzînd timid o mînă (parcă dreapta) înspre mîna mea (parcă stînga sau dreapta), „se poate vorbi în mai multe feluri, chiar dacă nu ştii efectiv nimic despre ea. Poţi vorbi despre prună ca prună apofantică, adică despre ce este cu adevărat pruna, pruna în sine, cum ar spune Kant, după cum te poţi referi la ea ca prună apofatică, însemnînd că trebuie să spui ce nu este pruna. Ar mai fi şi o a treia cale, şi anume pruna katafatică, ceea ce presupune să vorbeşti despre prună ca şi cum ai despica-o în două sau în patru“. Aşa îmi vorbea bărbatul din faţa mea, pe care eu, în naivitatea mea de gîsculiță școlită, îl suspectasem că voia să mă cucerească. Avusesem dreptate: voia să mă cucerească, într-adevăr, doar că vorbindu-mi despre cu totul alte lucruri decît cele pe care le aştepta o tînără femeie idealistă. Cînd deja mă obişnuisem cu prunele în viaţa mea, cînd apofantice, cînd apofatice, rareori katafatice, Viorel a dispărut fără nici o explicaţie. Am aflat după un timp că murise într-un hotel din Podgorica, Muntenegru. Suicid. Majoritatea celor care îşi doresc să fie nemuritori ajung să se sinucidă. Viorel şi-ar fi dat şi viaţa să ajungă nemuritor, îmi spusese de multe ori asta. Şi-a zburat creierii cu un pistol, după ce mîncase fix 17 prune uscate, cu tot cu sîmburi.