A fost odată o fetiță și a fost odată prietenul ei. Fetița și băiețelul s-au întânit înainte să se știe, s-au întâlnit undeva în inima fiecăruia, pentru că e una singură, acolo unde dacă te uiți atent ai să găsești o ușiță pe care dacă înveți cum să o deschizi poți să privești direct către stele, iar ele către tine. Se știau bine atunci când s-au văzut pentru prima oară, s-au așezat unul lângă celălalt, s-au privit și și-au spus ce avea să vină, și-au povestit despre vieților lor, de unde vine fiecare și către unde se îndreaptă, însă, niciunul dintre ei nu a știut să audă.
Aveau bucle amândoi și prin ele trecea soarele, făcând să strălucească fiecare fir de păr pe care se așeza. Dacă atingeai firul de păr, atingeai soarele. Atunci când își puneau capul unul lângă celălalt buclele lor atât se mai bucurau de întâlnire încât se încolăceau una în alta formând opturi perfecte, cu atâta delicatețe de parcă ar fi vrut să afle în liniște despre povestea celeilalte, despre parfumul ei și despre muzica pe care o cântă fiecare. Aveau inimile identice, simțeau la fel, râdeau la fel, se supărau la fel, se întristau la fel. Atunci când fetița îi vorbea, înăuntrul corpului lui se deschideau ferestre și adia un aer proaspăt ce anunța ceva nou, atunci când vorbea el inima ei se desfăcea într-o floare de apă, pură și fragilă.
Era însă un lucru pe care nu-l știau nici ei, nici marea majoritate a oamenilor. Își spuseseră înainte să se știe, dar nu se auziseră. Atunci când ea îi vorbea, cuvintele urcau din inimă către gât și apoi ieșeau afară cu un sunet curat și armonios. Ce nu știau este că atunci când porneau din inimă erau curate, dar pe măsură ce urcau întâlneau în drumul lor niște omuleți, care stăteau bine ascunși uneori pe după diafragmă, cu picioarele atârnând și cu fundul așezat pe o coastă sau pe două, deasupra plămânilor, ba uneori ședeau și pe rinichi și se camuflau perfect, doar, doar să nu îi afle nimeni. Nu se știe de ce unele cuvintele se încăpățânau să nu iasă afară curate așa cum veniseră ele pe lume, știm că erau atrase către diferite zone din corp, iar omuleții despre care vă povestesc se scufundau în ele făcându-se nevăzuți. Erau diferiți, făceau lucruri diferite, depinde de cum fuseseră învățați. Dacă fetița îi vorbea despre primăvară, de exemplu, se întâmpla așa, un cuvânt ieșea din cursul firesc al poveștii și se ducea către stomac, un omuleț îl vedea și se lipea de el atât de bine încât se făcea nevăzut înăuntrul lui. Apoi, îl împingea repede către gât unde se întâlnea cu celelalte cuvinte, care vorbeau despre frunze și magnolii, doar că ceea ce străbătea aerul și ajungea la urechile băiețelului nu mai era despre primăvară, ci despre o primăvară care a durut și nu a durut atunci, ci durea acum. Și primăvara nu durea doar pentru că durea, ci fetița o făcuse să doară. Omuleții stricau poveștile, le făceau să se audă altfel și să se simtă altfel decât ceea ce inimile copiilor ar fi vrut să își spună. Și erau momente când nici fetița nici băiatul nu se mai auzeau unul pe celălalt, cuvintele nu mai erau auzite, răsuna doar ce își doreau omuleții să răsune. Ba mai mult decât atât, uneori, nu știu cum, găseau înăuntrul fiecăruia, depozitate pe undeva, niște cuvinte care stăteau în niște vase, pe care scria mare Amintiri. Puteau să fie amestecate înăuntru voci sau lacrimi, nu conta, alegeau la nimereală ceva de acolo, îl făceau bulgăre și îl azvârleau acest ceva direct într-o poveste despre gâze și buburuze. Se lipeau de un cuvânt și prindeau forma lui ca și când nu ar exista timp și nu ar exista spațiu. Și când auzi, de exemplu, o voce, pe care o știai demult uitată, o voce crudă și neprietenoasă, dacă așa ceva există, aruncată în borcanul cu amintiri, ți se face frică pentru că ea se amestecă acum cu gâzele și cu buburuzele ca și când nu e timp și nu e spațiu. Și mai știau să facă un lucru omuleții ăștia, se puteau ascunde și în felul în care fetița sau băiețelul pronunțau un cuvânt. Să vă explic, făceau echipe de câte doi, unul se strecura în urechea băiețelului, iar altul alegea sunetul din borcan, când ea îi povestea despre soare și despre frunze, omulețul ascuns în urechea băiețelului prindea soarele, îl rostogolea de două ori, ca și când l-ar fi tăvălit prin nisip și apoi îi dădea drumul înapoi către fetiță, aruncându-l cu tot cu nisip în ochii ei. Și Doamne, cât durea de tare.
Buclele se iubeau unele pe altele, știau bine ce înseamnă iubirea, dar când începeau cuvinte fără sens să zboare prin aer, ele se priveau cu niște ochi speriați și se strângeau și mai tare una în cealaltă, iar băiețelul și fetița se priveau fără să știe cine sunt, de ce se ceartă și de ce dor atât de tare cuvintele. Făceau multe rele și păreau răutăcioși omuleții, dar să știți că treaba lor este de fapt să curețe borcanul cu amintiri și toți îl avem pe al nostru. Să scoată totul la lumină. Inima este singura care știe exact unde stau ascunși și ce intenții au, ea vede clar, iar gâtul, ca un câine de pază, anunță când ceva nu e în regulă doar că nu e destulă liniște cât să le auzim. Cu ochii plini lacrimi cei doi își dădeau seama că ceea ce inima vrea să spună nu își poate face loc, e prea strâmt spațiul, iar buclele băiețelului întrebară buclele fetiței, aproape plângând și ele, cum, spune-mi cum, cum să îi fac eu pe ei să simtă cât de frumos alunecă soarele prin noi? Cum să îi fac să tacă, să lase ce e în borcan să fie purtat afară de vântul cald al unei zile de vară și să înoate amândoi, goi, prin tot aerul ăsta, care are în el iubire și povești ce așteaptă să fie înțelese, cu cuvinte pure, pentru că acum se nasc. Spuneți voi, cum?
