S-a temut mereu de părerea celorlalți pregătiți oricând să dărâme suflete dispuse să cadă. Ca să fii iubit trebuie să fii perfect, iar eu nu pot fi perfectă, își spunea, cu lacrimi în ochi, fetița. Dar cum să fiu, cum sunt, cine sunt? Ce înseamnă asta? Așa a crescut, așa și-a spus că e bine, asta îi face pe oameni să zâmbească. Adormi cu stelele deasupra ta și într-o zi te trezești că ai stat sub o umbrelă, că nu există stele ci că așa le-am chemat noi, că nu există timp, așa l-am chemat noi, că nu există spațiu, așa l-am chemat noi. Avem nevoie de haine ca să nu umbăm goi. Golul ne sperie, nimicul ne sperie, pentru că odată ce ai descoperit golul trebuie să accepți ceea ce nu ești. Universul ei interior era dureros de abandonat. Privirile celorlalți se opreau deasupra ei ca pietrele. Fugea printre degete, fugea în afara ei, căuta afară, conta ca ei să privească stelele pentru ea. Într-o zi, cu o lentoare menită să sfideze perfecțiunea, o tresărire interioară, fără nume, a început să se facă simțită. Era apăsată de cer și strânsă de pământ. Nu îi dădea pace noaptea, nu îi dădea pace ziua. Cineva comunica ceva, dar cine? Unde? De ce? Trebuia să afle și nu reușea să-i dea atenția ei, degetele nu cunoșteau mișcarea pentru a o atinge afară, iar înăuntru era ferecată într-un corp. Vocea creștea, devenea din ce în ce mai puternică, se făcea din ce în ce mai înaltă înăuntrul ei până când, într-o zi, corpul ei a început să danseze. S-a lăsat purtată de muzică, purtată de sunet, dincolo de tot și treptat s-a abandonat. Și-a abandonat degetele în sunet și le-a lăsat să deseneze în aer ceva ce ea nu știa și nu știau nici ceilalți, apoi umerii, zâmbetul, genunchii, picioarele, iar muzica a însoțit-o. Se mișca într-o dimensiune a timpului pe care nu mă pricep să o calculez, o urma, făcea ceea ce îi dicta și dura cât tresărirea pulsului până să se întâlnească într-o mișcare ce devenea unu.

Ieși din corp și te duci acolo unde simți respirația universului cum pulsează sub tălpile tale și te întrebi de unde vine. Cine respiră? Ești tu? Apoi, uiți muzica, uiți golul, uiți nimicul, și te întorci în lumea care nu e. Iar în urmă rămâne doar o senzație suavă de spațiu, de liniște, ca o descoperire. Ceva așezat între ochii tăi și lume, ceva necreat, neștiut, care îți dă voie să îți pui capul pe pernă și să îți lași inima să se odihnească. Care îți dă voie să îți lași sufletul să cânte în cuvinte  într-o ordine pe care respirația ta o hotărăște, se naște sub degetele tale și zboară într-o lume nouă.