Ne vedem la 6 în față la O2, da? Da, o să întârziem puțin dacă e coadă la intrare și dacă mai stăm să-mi cumpăr tricou și poster de la standul de Merchandise, dar ajungem la fix cât să-i prindem pe The Lemon Twigs în deschidere.

Știu, nu se cade să vorbesc două săptămâni la rând doar de concerte, dar ăsta e sezonul. Mereu e sezonul, jur că mi-am propus să nu fie așa! Plus că e vorba de Arctic Monkeys, cam greu să nu vorbești de un asemenea live. Și bineînțeles că a fost coadă la intrare și că nu ne-am văzut la 6. Pe Lemon Twigs totuși i-am prins și mi-am cumpărat și tricou. Și poster. Despre poster trebuie să vă vorbesc puțin. De câteva turnee, Arctic Monkeys fac câte un poster cu artwork special pentru cam fiecare concert și fiecare oraș în care cântă. Bine, nu-l fac ei ci artiștii pe care-i aleg, de regulă artiști locali. Le scot în ediții limitate și numerotate și de regulă e bătaie mare pe ele. La Londra am prins bilete în ziua concertului (13 septembrie) și la o expoziție de fotografie dedicată celor de la Arctic Monkeys, poze făcute de fotograful de casă al trupei și prieten bun de-al lui Alex Turner, Zackery Michael. La expoziție erau expuse și posterele din turneul actual, ‘Tranquility Base Hotel & Casino’ și zău că mi-aș fi dat banii de mâncare și de alcool pentru ele, dar alea care mi-au atras atenția erau duse de mult așa că am plecat fără poster dar cu niște poze tare bune în minte, încă le mai văd și îmi e imposibil să ies din atmosfera lor, unde te-aș lua și pe tine. Undeva pe stradă se aude un cântec ca cel făcut de mașina de înghețată, ușor creepy și asta cumva mă face să mă întorc la concert. Trecuseră patru ani de la ultimul meu concert AM și multe s-au schimbat între timp. Eu eram îndrăgostit de alte lucruri, ei erau îndrăgostiți de alte muzici, eu aveam alte așteptări și cumva cred că și așteptările lor erau, încă, mai mici pe atunci. Acum a părut că fiecare așteptam altceva de la celălalt, nu că n-ar fi fost bine, dar noi eram deja la nivelul extraordinarului.

Despre noul lor album v-am zis deja ce cred și părerea mea între timp nu s-a schimbat, poate doar s-a accentuat ușor. E frumos să te reinventezi și puțin sunt capabili de asta, așa că surpriza a fost plăcută când am văzut că și-n varianta de live s-au schimbat destul de când nu ne-am mai văzut. Cu mișcări de dans doar aparent nestudiate și complet întâmplătoare, cu o fantastică atenție la detalii și cu un decor de 5 stele (s-a spălat podeaua înainte să se urce ei pe scenă), transferul într-o altă lume s-a făcut de cum s-au stins luminile, în ciuda mosh-pitului adolescenților din jurul meu și a paharelor de bere care zburau și ne stropeau din când în când. Dacă mă-ntrebi acum nici nu știu exact ce piese s-au cântat și-n ce ordine, știu doar că a fost bine. Albumul nou mi-aș fi dorit să-l aud cântat într-o atmosferă mult mai intimă, cu niște lumini ca cele de pe scenă în jurul meu și stând la o masă rotundă (am aflat azi că nu-mi plac mesele pătrate). Doar noi doi, pătrunși în lumea lor. Nu sunt numai Arctic Monkeys în lumea asta, e pe acolo și Lana Del Rey și cu siguranță a mai fost și un Bowie și negreșit vor mai ajunge și alții. E greu de ajuns și se pleacă prea ușor.