Astea au fost cuvintele lui Mihai Antonescu, avocat și ministru fidel mareșalului Antonescu, prin care saluta “libertatea de acțiune totală” pe care timpurile o dădeau armatei române de-a curăța etnic țara. Este unul dintre citatele presărate pe peliculă care indică, fără dubiu, pornirea de revizuire națională care a dus la o tulburătoare și, uite, încă neacceptată, epurare etnică dusă cu exces de zel de ofițeri, soldați și civili români.
Filmul lui Radu Jude este, în sfârșit, o lovitură frontală în fruntea istoriei de manual, după ce antisemitismul românesc a fost atacat mai oblic în lung metraje precedente, Aferim sau Inimi Cicatrizate. Și, ca orice lovitură frontală, “a fost… a fost tare“.
E un film greu de primit. Chiar dacă mă preocupă subiectul de mulți ani, sau poate de aceea. Îmi amintesc apărarea prin negare pe care am ridicat-o când am vizitat iadul de la Yad Vashem. Era greu de acceptat, mai ales pentru un om cu militari în familie încă de la Mărășești, că România are o felie de responsabilitate mare dintr-un oribil atentat la natură umană. Dar vizita asta, apoi cele de la muzeele holocaustului din multe locuri, m-a mișcat în bine.
E posibil să facă asta și filmul lui Radu Jude, dar cred că pentru puțini. Ca și pentru alter-ego-ul lui din film, Mariana, nivelul lui de acțiune este aproape subemoțional, infratraumă. Ambii regizează curenți adânci, insesizabili pentru cei care, ca urmași culturali ai protagoniștilor, trăiesc în rezistență față de amintirile astea oribile. Pentru cei mai mulți, probabil, catarsisul e departe pentru că duritatea poveștii lui Radu Jude reîntărește apărările multora tocmai împotriva violenței întâmplărilor. Pentru asta, însă, el echilibrează cu simplitatea descrierii, cu decupajul de abecedar dintr-o parte a doua impecabilă a filmului, propriul lui acționism vienez menit să tatueze dincolo de retina.
În prima parte am găsit recurenta problema a lui Radu Jude, cel puțin pentru mine: vocea actorului principal. Mi-am permis să-i atrag atenția încă de la Aferim că actorul principal glăsuiește nenatural. Se percepe, pur și simplu. A fost la fel în “Inimi…” și, uite, e la fel și în “Îmi este indiferent…“. Vocea Ioanei Iacob este ținută într-un registru în care emoțiile nu lipsesc, dar sunt exprimate haotic, de multe ori în antifază cu mediul. Am stat și m-am gândit. Poate asta a vrut. Poate a subliniat tocmai pulverizarea sensului în ființă, dacă tenebrele au fost fisurate seismic. Poate nu a vrut ca autenticitatea solistei să concureze cu cea a poveștii (deși atunci putea să găsească soluția apărută la Alex Bogdan care, deși nu a atras gravitațional mai mult decât era cazul, a exprimat, totuși, armonic). Să spunem că ar putea fi adevărată vreo critică de film care explică asta prin sublinierea unui ton documentarist inclusiv la personajul principal. Or smtg.
Sau poate sunt eu cârcotaș. Filmul rămâne. E dureros, e adânc, e reparator, e retraumatizant, e visceral, e furios, e puternic.
