Iar florile se plecau să îi facă fetiței loc. Îi recunoșteau pașii și ritmul, o știau dacă e tristă sau dacă e veselă. Îi mângâiau palmele și se lăsau mângâiate. Fetița alerga printre ele cu așa bucurie pentru că le simțea iubirea și se simțea iubită. Oare o să poată vreodată un om, se întreba fetița, să iubească atât de mult încât simpla lui prezență să fie vindecătoare? Să fie dincolo de viața așa cum noi am construit-o? Exact cum erau florile la care ea privea. Nu știa de unde îi veneau întrebările și nu avea răspunsuri.
Continua să alerge si să râdă către soare, călcând cu bucurie pământul ce respira cât cele un infinit de rădăcini și vietăți și munți ce își trag viața din el și prin el. Pentru ea nu exista decât ceea ce avea în inimă și nimic mai mult. Pașii o purtau printre lanuri de flori, pe pământuri noi, necălcate de ea. Oare atunci când atingi pământul el își va aminti? Îi răsări iar, de nicăieri, o întrebare. Și dacă își va aminti, îi va recunoaște sufletul? Oare florile simt? Îmi simt inima? Ce faci cu toate întrebările astea, ar răsuna vocea unui om mare. Ai de gând să crești? Vocea asta îi era străină. Ciuli urechile, întoarse capul, căută mirată cu privirea. Nu mai era nimeni acolo în afară de ea și de flori. Fetița se așeză pe o bucățică de pământ și se întinse cu fața către cer. Își puse palmele sub cap și continuă să privească către infinitul gol albastru sau mov. Ce căuta ea oare și nu găsea? Ce încerca să atingă și nu se lăsa atins? Ceva îi fugea printre degete și nu îi dădea pace. Și nu era de ieri sau de azi, așa fusese dintodeauna. Ceva o urmărea ca o umbră, ce nu se lăsa văzută încă.
Exista freamătul tăcut al plantei ce crește și își face loc afară din sămânță, iar când se sparge carapacea durerea și nedreptatea apar fără să ceară voie. Apar și atât, iar tu trebuie să știi ce ai de făcut cu ele. Să vezi limpede, dincolo de tine. Iar dincolo de tine nu ai să vezi clar decât dacă îți lași rănile să se vindece. Care răni, o să mă întrebați voi. Rănile care nu te lasă să iubești și te țin înfășurat în frică, am să vă răspund eu. Până când nu o să simțiți despre ce vă vorbesc, nu o să puteți înțelege. Simțirea este singura care poate retrezi ceea ce a adormit demult în noi. Cum să îmi auziți vorbele? Ascultați ca și când ceea ce vă spun vorbește inimilor voastre și nu vouă. Inimile noastre sunt ca ale florilor, imaculate. Doar de acolo poți să auzi. Și de ce e valoros ceea ce spun florile? Pentru că dincolo de toate mai e ceva. Iar să ajungi acolo aduce o bucurie pe care nimic și nimeni nu o poate egala.
Fetița privea cerul sau universul cât e de mare și știa că a venit într-o călătorie. Știa care îi e drumul și ce are de făcut. Dar i-au trebuit secole să înțeleagă asta. I-au trebuit sute de ani să vădă limpezimea vieții. Și i-au trebuit miliarde de vieți ca să știe că păsările și florile știu. Știu pentru că ne-am întâlnit acum și aici într-un moment cât o eternitate. Privirea ta către cer, cea de acum, din acest moment precis, nu ai să ți-o mai amintești niciodată, chiar dacă o să vină iar și iar până când ai să fii capabil să vezi. Iar atunci lacrimile îți vor inunda ochii, ai să îți amintești totul.