Povestea asta începe în urmă cu un an când m-am înscris la cea mai mare cursă de MTB din lume, Absa Cape Epic, conștient fiind că șansele de a prinde un loc la această competiție sunt minime. Primele 100 de locuri pentru ediția din 2018 a cursei s-au epuizat în câteva secunde de la deschiderea înscrierilor. În total, sunt 650 de locuri. Și am așteptat o minune. O zi, două, trei, o lună, două, 5 luni, 10 luni. Nimic. Între timp îmi luasem gândul că ar fi vreo șansă să ajung în Africa de Sud în 2018, așa că mi-am văzut liniștit de viața mea, urmând să-mi încerc din nou norocul în 2018 pentru Absa Cape Epic 2019.
În perioada 19 februarie – 2 martie am acceptat invitația de a participa la un cantonament alături de cicliști profesioniști, dar și amatori, din echipa Dinamo BikeXpert Racing Team în zona Alanya, Turcia. Experiența eram convins că avea să fie una foarte bună. Ce putea fi rău să pedalezi în fiecare zi, timp de aproape două săptămâni, la temperaturi de peste 20 de grade Celsius, în timp ce în România urma să se răcească, pentru ca mai apoi să vină o serie de ninsori abundente. Și a fost foarte fain. Doar că a două zi după ce am ajuns acolo am primit un mail din partea organizatorilor de la Absa Cape Epic, care zicea așa:
„Hi Sebastian,
I hope you are well.
We’ve had a media entrant drop ouț of the race. Unfortunately we no longer offer complimentary entries, but if you are interested we have a guaranteed entry into the race.
Let me know if this would perhaps interest you.“
Timp de două ore n-am putut zice nimic. Eram uluit. Știam eu că am noroc, dar parcă era prea mult. Plus că mă implicasem în povestea cu Turcia. Am plecat să mă plimb pe plajă, ca să îmi pot aranja miile de gânduri ce-mi veneau în minte. Știam sigur că nu sunt antrenat pentru cele 7 etape ale cursei, plus prologul din debut. Psihic, puteam duce cursa, dar fizic… Plus că la acest concurs se merge în echipă de doi rideri, iar colegul meu, Mihai, era antrenat, iar eu nu. Puteam încerca să „îngraș scroafa“ în materie de antrenamente în acest cantonament. Dar tot nu era suficient. După o vreme l-am sunat și pe Mihai să-i dau vestea. Pentru o clipă și el s-a blocat, după care a început să mă certe că nu m-am antrenat și că ce o să facem noi acolo dacă nu suntem pregătiți și cum ne vom descurca. După care m-a întrebat dacă reușim să luăm viza în timp util. I-am plasat această sarcină lui, urmând că el să ia legătura cu cei de la ambasada Africii de Sud a doua zi dimineață. Între timp, le-am răspuns organizatorilor de la Absa că am vrea să venim, dar că, dacă vestea venea cu câteva zile mai devreme, șansele ar fi fost mai mari. În această situație, doar putem spera că vom reuși.
A două zi, Mihai mi-a spus că pentru a lua viză trebuie să mă prezint personal. Urma să aștept să mă întorc în România pe 2 martie, iar pe 5 martie, chiar de ziua mea, să merg la ambasadă. Cât am stat în Turcia, am ținut permanent legătura cu cei din Africa de Sud. Ajuns acasă m-am prezentat la ambasadă unde mi s-a spus că protocolul cere un anumit număr de zile pentru eliberarea vizei, iar eu trebuie să depun un dosar cu booking în Cape Town, bilete de avion, invitație etc. și, chiar și așa, e foarte posibil să nu primim viză în timp util. A fost momentul în care a trebuit să mă resemnez. Am așteptat încă o noapte să se întâmple un miracol înainte de a da un răspuns.
Pe 6 martie, am trimis un mail organizatorilor de la Absa Cape Epic în care le-am explicat situația. Le-am spus că sper ca anul viitor să pot merge și să știu acest lucru din timp.
Am omis să va spun că înscrierea la această cursă e de aproximativ 5.000 de euro de echipă, la care se adaugă biletele de avion, cazarea în Africa de Sud, transportul cu bicicletele de la aeroport în zona de concurs etc. În total, vreo 9.000-10.000 de euro.
Sunt un tip norocos, ce să zic. Poate prea norocos, câteodată.
În fotografia de mai sus, alături de mine sunt cei patru sportivi români care vor merge la ediția din 2018 de la Absa Cape Epic. Nici plecarea lor nu e lipsită de peripeții. De exemplu, cei doi din dreapta, Hans Comyn și Cătălin Sprînceană, ar fi trebuit să meargă încă de anul trecut la Absa, doar că în timpul unui cantonament, tot în Turcia, s-a întâmplat că, dintr-un pluton de vreo 20 de persoane, doar ei doi au căzut și s-au accidentat foarte grav. Cătălin chiar a exagerat cu accidentarea. De asta n-au reușit ei anul trecut să meargă. Cei din stânga, Răzvan Juganaru și Karina Bonta, habar n-aveau că vor ajunge la Absa Cape Epic, deși își doreau. Și iată-i cu o săptămână înainte de a pleca. Le doresc multă baftă acolo și îmi pare rău că nu voi fi alături de ei, să ne bucurăm împreună de world’s biggest MTB race, Absa Cape Epic.
V-am mai zis că sunt norocos, nu? Stați în preajmă. Revin cu vești.
