COMEDÍE1, comedii, s. f. Operă dramatică al cărei subiect și deznodământ provoacă râsul și care ridiculizează relații sociale și etice, tipuri umane, năravuri etc. ♦ Fig. Prefăcătorie, ipocrizie, falsitate. – Din fr. comédie, lat. comoedia.
Cu definiția asta în minte, oricare cineast român, mai șăgaci de fel și cu un pic de filmografie, nu se sfiește să spere că poate și el, în fond, una ca aceasta. Și nici nu greșește prea tare, știm cu toții câteva comedii românești care au reușit să ne smulgă hohote de râs. Ba chiar să ne și emoționeze cu vreun tâlc meșteșugit bine. S-ar cuveni totuși să precizăm că nu sunt chiar așa de multe – cam una-două pe deceniu, dacă e să numărăm mai fără menajamente (și a căror existență se explică adesea prin frecvența cu care Nae Caranfil își face filmele).
Acestea fiind spuse, chiar și aceste exemple de bună purtare în genul comediei rareori izbutesc performanța de a deveni cu adevărat populare, nereușind să adune în săli nici măcar câteva zeci de mii de spectatori. Necum câteva sute de mii, câte i-ar trebui ca să-și recupereze investiția și să facă și oleacă de profit. („Profit”?! Brrr, ticălos cuvânt. Să nu fie!) E o soartă nedemnă, iar motivele n-ar fi tocmai puține. Beteșugul de frunte ține însă mai degrabă de nevolnicia scriitorului, de o insuficientă stăpânire a genului comediei, așa cum arată el într-un cinema care trăiește din încasări, decât de probleme de marketing, absența sălilor de cinema ori alte provocări, fără îndoială, reale. Așa stând lucrurile, ne aventurăm a oferi unele leacuri, cu grijă culese din înțelepciunea cinematografică americană, întru dezmorțirea hazului autohton. Doar-doar, ca să zicem așa…
Și, cum subiectul e prea bogat ca să ne închipuim că l-am putea epuiza dintr-odată, încep cu un lucru mărunt, dar nelipsit din nicio poveste croită bine și anume planul eroului. Planul eroului este setul de tactici și de strategii pe care le va folosi pentru a învinge adversarul și pentru a-și atinge obiectivul. Iar, într-o comedie, acest plan este întotdeauna o înșelătorie. Lucrurile sunt deci la îndemână: eroul născocește o escrocherie – eventual, cât mai încâlcită – cu scopul de a-și învinge adversarul și de a obține ce vrea. Acest pas e de căpătâi în comedie și presupune nu doar escrocheria în sine, ci și deghizarea și identitatea greșită. Și-aici voiam să ajung – deghizările sunt, firește, jocuri de roluri – roluri pe care eroul le joacă pentru a reuși în lume. Așadar, iată câteva rânduieli pentru o deghizare cât mai reușită.
Mai întâi de toate, o deghizare bună s-ar cuveni să reducă eroul într-un mod semnificativ cât și comic. Deghizarea ar trebui să conducă la diminuarea personajului, iar cele trei moduri de a-l reduce sunt umorul de tip animal, umorul de tip copil și umorul de tip mașină.
A doua regulă, pentru o deghizare bună – să fie acea deghizare pe care eroul e dispus să și-o însușească cel mai puțin, cea pe care o urăște cel mai mult. Tocmai fiindcă este și deghizarea care îl va constrânge, în cele din urmă, să lupte și să-și depășească slăbiciunea.
Un exemplu de manual în acest sens e de găsit în Tootsie, cu Dustin Hoffman. Marea slăbiciune a lui Michael, personajul lui Hoffman, este șovinismul – se folosește de femei, profită de ele. Prin urmare, deghizarea pe care trebuie s-o adopte, cea pe care e cel mai reticent s-o folosească, este deghizarea în stare să-l facă să-și depășească slăbiciunea, anume: să se îmbrace în femeie.
A treia regulă. Deghizarea pe care o poartă în mod voit eroul devine o deghizare care nu poate fi părăsită. Odată purtată, nu o mai poate scoate.
Și patru – publicului trebuie să i se spună mereu că eroul poartă o deghizare. Acest lucru îi va îngădui să vadă simultan rolul pe care personajul îl joacă cât și persoana reală de dedesubt – să poată urmări, în mod constant, acest contrast. Vedem escrocherii splendid realizate în Wedding Crashers, Legally Blonde, Beverly Hills Cop sau Groundhog Day.
Și un ultim pont, de încheiere. Luați seama că deghizările nu sunt altceva decât expresii fizice a ceea ce personajele fac deja în orice comedie, anume: iau diverse aparențe, poartă felurite măști, pentru a câștiga putere ori statut.
***
Vlad Trandafir este regizor, scenarist și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține cursul Cum scrii o comedie? De la comedia romantică, la satiră şi farsă.
