Deschise ochii și privi cifrele, 7829. Anul 7829. În fuga lor speriată, ochii i se opriră de-a lungul și deasupra liniilor lui 7, la cum se intersectau și se întâlneau, cum plecau apoi fiecare în direcția ei, schimbate definitiv după întâlnire.

Cum doar o simplă întâlnire de linii poate schimba noțiunea de timp. Asta însemnă că trecuseră 5000 de ani? Se uită către 5, aceleași linii care se întâlnesc și pleacă repede către un infint pe care noi nu-l vedem, dar îl simțim atunci când privim către 7 sau către 5. Înăuntrul linei lui 7 se ascund emoții, trăiri, tresăriri, iubiri, amintiri atât de în interior încât nu le poți prinde și chiar dacă apuci să le privești, se pitesc în spatele durerii și se fac nevăzute acolo. În linia ce-l desenează pe 7 este povestea unui zâmbet, povestea unei bucurii, una între miliardele de fire de iarbă, una, dar unică. Adunate toate la un loc, liniile desenează tot ceea ce oamenii au râs, plâns, simțit, temut sau respirat în acești 5000 de ani și mult înainte.

Plânsul fetiței era greu de auzit în zgomotul unei cascade, dar lacrimile ei aveau consistența lor unică, adunând în ele tot ceea ce au întâlnit până să vadă lumina zilei. Plângea pentru că se trezise singură, trecuseră 5000 de ani, iar ea era singură. Nu cunoștea lumea în care aterizase, zburând pe linia ce desena cifra 7. Era desculță, asta știa sigur, aflase călcând peste un pământ fierbinte. Se strecură deasupra lui 8, apoi trecu peste 2 și ajunse la 9. Se uită în jur, dar nu era nici țipenie de om, doar linii care se intersectau, se ciocneau și apoi plecau fiecare în direcții diferite, desenând cifre și desenând forme. Se schimbau cu rapiditate, intrau una în cealaltă, creșteau, descreșteau, era o jocă fără sfărșit. Dacă ar fi putut să le țină nemișcate pentru câteva momente… Închise ochii și încercă să vadă. Simți cum totul în jurul ei își încetini ritmul. Rămase cu ochii închiși și privi. Liniile, cifrele nu erau decât ceea ce oamenii simt, simțiseră și vor simți vreodată, iar ea aterizase într-un loc în care se adunaseră toate simțirile omenești de când există omul. Aici ele veneau, se transformau, călătoreau în timp și călătoreau în spațiu, uneori sub formă de curbă, alteori sub formă de semicerc și se uneau cu alte linii în funcție de unde aveau de mers. Cu ochii închiși, văzu bucuria venită de departe, văzu tristețea ce călătorea de milioane de ani sub forma unei curbe, traversase mări și oceane, fusese găzduită de stropii de apă, ajunsă aici își căută o nouă formă și merse mai departe, văzu invidia sub forma unei linii scurte, care își căuta repede partenerul de călătorie și o lua din loc. Văzu și frica, avea forma unui cerc, se alătură unui 1 și se făcu și ea nevăzută. Văzu curajul, călătorea și el de departe. Să privești ceea ce făceau ele în aer era absolut uimitor, ceea ce nu înțelegea fetița era de ce ajunsese aici și de ce vedea cifre. Nu le iubise niciodată și se pare că nici ele pe ea. Sau cel puțin așa crezuse până acum. Trase de mânecă un zero, cu el călătorea frica. Zero se rostogoli, se uită fix în ochii ei umezi și îi spuse, “pe tine te cunosc să știi. 1990.”  O luă de mână și îi arătă ce era desenat în linia lui 1, apoi în a lui 9, urmă un alt 9, privi către zero, și apoi văzu, oh, văzu mulți copii pe care niște oameni mari încercau să îi învețe despre cifre, doar că nu poți explica unui copil magia numerelor, ei o știu deja, o văd, o simt, apoi o uită. Dar, acolo în aer, exista deja un 0991. Asta însemna că o luăm de la capăt, întrebă fetița. Iar zero îi răspunse, zâmbind. Înseamnă că o să o luăm de la capăt până când frica dinăutrul meu dispare, iar atunci am să fiu un zero perfect. Dar ce înseamnă frica, insistă fetița. Zero zâmbi și spuse așa, înseamnă tot ceea ce fac oamenii care uită. Omul, atunci când vine știe, apoi uită, tot ceea ce face el în uitare înseamnă frică, dragă fetiță, până când nu o să își amitească, unul câte unul, noi trebuie să zburăm, să desenăm, să ne dezintegrăm și apoi să ne unim iar în ceea ce a fost, va fi și este. Atunci când te uiți  către numere să știi că ele vin de departe, și abia așteaptă să se oprească, iar când un om își privește în ochi chiar și bucuria, de unde vine, cine e, ce formă are atunci noi o să fim libere.  

Dar cine sunteți voi, întrebă și mai apăsat fetița. Respirația unui copac, îi răspunse calm, 0, se ridică agale către cer, așa a fost și acum 5000 de ani, la fel a fost și acum un 1.000.000 de ani, atunci când omul s-a bucurat, s-a războit, a plâns, s-a iubit,  către cer s-a ridicat o poveste nouă, de fiecare dată când un om de pe fața pământului a zâmbit, de acolo din zâmbetul lui s-a născut ceva nou, iar pentru că universului îi place să se joace pune vântul să le adune și le transformă în linii, în curbe, în cercuri apoi le lasă libere să zboare, iar în joaca lor infinită, alergând în stânga și în dreapta, se nasc numerele. Se prind și desprind în forme infinite, cuprind tot ceea ce oamenii hotărăsc să simtă, se unesc și se separă în forme pe care tu le poți vedea doar cu ochii închiși. Acum înțelegi de ce nu poți învăța despre cifre cu ochii deschiși? După tot ce ți-am povestit, spuse zero zâmbind, cum îi explici tu cuiva  ce se ascunde într-un 7 dacă el nu a știut să închidă niciodată ochii. Oamenii și-au spus mereu că 7 plus 7 înseamnă 14, dar ce nu știu ei este de unde vine 1 și cum s-a întâlnit cu 4, de unde călătoresc liniile lui 4 și ce aduc cu ele. Și dacă s-ar uita cu atenția ochilor închiși înăuntru ar vedea cum că ceea ce noi chemăm ani se modifică mereu, ne încăpățânăm să credem în 2018, dar în momentul următor apare 8120 sau 1280, și asta în funcție de cum bate vântul și mai ales în funcție de ceea ce noi oamenii hotărâm să simțim.