– Salut, Vlad, Matei sunt.
– Salut!
– În primul rând, care dintre spectacolele în care joci acum crezi că-i cel mai potrivit pentru sezonul ăsta ciudat de iarnă?
– Legat de vreme?
– De stare, mai degrabă.
– Poate Ibrahim și Florile din Coran. Are o căldură spectacolul. Povestea are o căldură și un soi de cozyness, așa, care poate se potrivește cu atmosfera de-acum?
– Și unde se joacă?
– La Metropolis, la Sala Mică.
– De ce cezi că se spune numai despre actrițe că sunt nebune și despre actori nu?
– Hehehe, habar n-am. Poate pentru că sunt mai exuberante și mai volubile în comportament și în exprimare decât actorii.
– Pe termen lung, e mai satisfacător filmul sau teatrul?
– Pentru mine teatrul. Și pe termen lung, și pe termen scurt.
– De ce?
– Pentru că e viu. Filmul, în secunda în care e în cinema și îl vede publicul, e ceva pe care eu l-am făcut acum un an, un an și, nu e o cumunicare vie, e ceva înregistrat, montat. Când joc, am publicul cumva în mâna. E foarte frumos filmul, îmi place să-l fac, dar aș alege întotdeauna teatrul.
– Apropo, ce proiect de film mai pregătești?
– Nu pot să spun asta, am superstiții din trecut cu proiectele mele viitoare când, într-un interviu am spus despre trei spectacole la care lucram, iar până la ora la care a ieșit interviul nu mai lucram la niciunul.
– Curaj sau răbdare?
– Curaj. Și cred că și răbdarea în unele situații e o dovadă de curaj.
– Cum îți dai seama că ești un actor bun în cazul în care încă nu ai succes?
– Ar trebui să simți. Și uneori te ajută și publicul, la aplauze sunt unii oameni care se uită la tine și, în timp ce aplaudă, îți șoptesc așa: bravo!
– Și ultima întrebare, care crezi că e cea mai dramatică provincie din România?
– Greu de spus. Poate spre visare… aș putea să înclin că Moldova e provincia care e mai înclinată spre visare, pentru că, statistic vorbind, jumate din marii noștri actori au venit de-acolo.
