Cum stau acum
şi mă uit pe fereastră,
aşa stăteam în copilărie,
uitîndu-mă prin gardul de sîrmă
care despărţea grădinile noastre,
după ce-l strigam:
Udoooooo, hai la gaaaard!
De cele mai multe ori
Udo venea
şi ne jucam acolo,
fiecare pe partea lui.
Dar uneori nu venea.
Şi eu stăteam mult şi bine,
privind prin gardul de sîrmă
în grădina lui Udo,
cel mai frumos loc din lume,
mai frumos decît orice parc,
mai frumos decît orice loc de joacă.
Erau acolo păpădii uriaşe,
ierburi înalte,
staţii de autobuz
şi o cadă veche de metal.

Uneori, după ce-şi parca autobuzul,
îl rugam pe Udo să intre în cadă.
Şi Udo intra,
cu ghetuţele lui
decupate la vîrfuri şi la călcîie,
ghetuţe albe primite de la rudele din Germania,
ghetuţe care-i ţineau bine gleznele
cînd conducea autobuzul.
Şi era ca şi cum
îi făceam baie.

Alteori mă striga Udo pe mine:
Adilaaaaa, hai la gaaaard!
De cele mai multe ori
mă duceam
şi ne jucam acolo,
fiecare pe partea lui.
Dar poate uneori nu mă duceam.
Şi poate Udo stătea mult şi bine,
privind prin gardul de sîrmă
în grădina mea,
cel mai frumos loc din lume,
mai frumos decît orice parc,
mai frumos decît orice loc de joacă.
Erau acolo nenumărate straturi de legume,
cărări drepte printre ele
şi nici o buruiană:
un fel de străzi
într-un fel de oraş
numai bun de parcurs cu autobuzul.

Uneori, după ce făceam de mîncare,
Udo mă ruga
să fiu autobuzul lui pereche,
cel de întoarcere.
Şi eu mă plimbam pe cărările drepte,
îmi umpleam pantofii de noroi,
străbăteam un traseu complicat
ca să mă întorc la Udo,
care mă aştepta
cu degetele înfipte în plasa de sîrmă.

Tare mult mi-ar fi plăcut să ştiu
cum se vede grădina mea
privită din grădina lui.
Seara, după toate treburile istovitoare,
îl rugam pe Udo să ne căsătorim.
Şi ne căsătoream.

(din volumul „Şi cuvintele sînt o provincie“, Cartea Românească, 2014)