Un documentar pe care vi-l recomand călduros este Santoalla din 2016, de Andrew Becker și Daniel Mehrer. Pe mine m-a dus cu gândul la Baltagul lui Sadoveanu. Se știe bine, oamenii își dau în cap pentru pământ de când au apărut ca specie, dar mai e și altă situație, atunci când își dau în cap pentru a nu schimba nimic, pentru stagnare și autosuficiență.
E cumva bătălia aia dintre tradițional și tehnologic sau dintre dogmă și progres. Dacă n-ar exista constrângeri de ordin social, tradițional sau fără probleme climatice, oamenii ar tinde mai degrabă să se relaxeze, creativ, activ, nu contează. Unde nu-s probleme sau provocări, nu ne încordăm prea tare. Suntem niște ființe comode până la urmă, ne-am dori un program lejer, să facem ce vrem noi și când vrem, însă așa nu mai construiești niciun imperiu. Cu alte cuvinte, omul nu ține neapărat să care piatră, să sape fundații, să rostogolească bolovani, decât dacă nu are încotro. Dar există și cei, mai puțini desigur, care muncesc compusiv, workoholicii, ei nu pot sta locului, chiar dacă au terminat de făcut ceva și parcă totul e aranjat, ei sunt capabili să mute piatră dintr-un loc în altul, pentru ca apoi s-o mute înapoi, doar să nu stea locului. Cum a observat și Bertrand Russell, lumea arată așa cum arată fiindcă cei mai mulți fac ceva acolo unde n-ar trebui să facă nimic și la fel de mulți nu fac nimic acolo unde ar trebui făcut ceva.
Ca să n-o mai lungesc, dar nici să n-o „spolieresc“, Santoalla este de văzut neapărat, fiindcă este despre coliziunea dintre omul autosuficient și teritorial și omul care vrea schimbare. M-a dus cu gândul, pe lângă Baltagul, și la acel proverb cu care personal nu sunt de acord: „Facerea de bine e fu**** de mamă“.
Mitoș Micleușanu