În 2016 am avut onoarea să participăm la un festival îndepărtat, din punct de vedere georgrafic, și am avut curajul să mergem până acolo cu mașina.

Festivalul Internațional pentru Copii de la Sibenik, Croația, a dorit o producție de teatru vizual cu păpuși pentru adulți și adolescenți așa că ne-au invitat cu “Reflection” by Lightwave Theatre Company. Am primit vestea într-o seară de decembrie 2015 pe o ninsoare parcă venită din povești. Am intrat pe Google Maps și am măsurat distanța. Calea Vitan, București – Sibenik, Croația = aproape 1.400 km.

Am împachetat tot spectacolul cât să încapă într-un portbagaj de hatchback, am intrat toți în mașină și duși am fost în luna iunie a lui 2016. Ce-ar putea fi atât de dificil? Primul meu drum “puțin” mai lung.

Pe lângă Arad ne-a prins o ploaie torențială, în toiul nopții, cu gheață mare cât pumnul de am crezut că ne vom alege cu luneta spartă și păpușile ude leoarcă. Având contractul deja semnat, nimic nu ne-ar fi oprit, oricum. La Arad am poposit pentru vreo patru ore, cât să dorm la orizontală, și apoi, pe la ora 5 dimineața, am intrat pe autostrada ce avea să ne ducă până la Sibenik.

Granița României cu Ungaria

Grănicerul mi-a cerut să deschid portbagajul, lucru de care m-am temut tot drumul. L-am deschis și i-am privit chipul cu insistență. S-a uitat la păpuși cu ochii mari, le-a atins… Cu o voce stinsă ne-a făcut semn să mergem mai departe.

Am intrat în Ungaria și atunci am înțeles, imediat ce a răsărit soarele, de ce autostrada este atât de periculoasă. Mi s-a făcut somn instantaneu. Monotonia dată de drumul lipsit de intersecții, soarele reflectat de asfalt și întreaga echipă adormită lângă mine în mașină au dus la prima ațipire la volan. Nu știu după cât timp m-am trezit, dar încă eram pe banda mea. Am deschis aerul condiționat, am coborât puțin geamul, cât să aud niște zgomote, și am făcut ochii mari… Până când am ațipit a doua oară. Nu știu după cât timp m-am trezit, dar încă eram pe banda mea. M-a terifiat întâmplarea, așa că am tras pe dreapta în prima parcare, ce a urmat în doar 500 metri.

Granița Ungariei cu Croația

Am fost rugat de către graniceri să deschid portbagajul. Am coborât și am executat ordinul. Polițista croată, o tipă masivă blondă, a exclamat, când a văzut păpușile: “Terrorists!”. Am înghețat. Am simțit cum picioarele mi s-au pietrificat. M-am uitat la ea cu groază, iar polițista mi-a făcut cu ochiul. Am plecat de acolo cu mâinile tremurand pe volan.

După 8 ore de condus pe cea mai faină și scumpă autostradă europeana, din câte am înțeles, am ajuns la Sibenik, într-o stațiune la malul mării. Ne-am bucurat de un sejur de trei zile, am cunoscut oameni interesanți și ne-am gândit cu groază la drumul de întoarcere.

Plecarea a fost la 5 dimineața. Am setat GPS-ul, cu harta descărcată, și am ales același drum ca la sosire: Sibenik – Budapesta – București, Calea Vitan. Știam că de la Zagreb mai avem aproximativ o oră până la granița cu Ungaria. Dupa vreo două ore, după ce am părăsit centura Zagrebului, m-a întrebat o colegă de ce scrie că urmează Belgrad. Am răspuns extrem de relaxat că urmează vreo ieșire ce ne-ar duce spre Belgrad, dar că noi vom merge spre Budapesta. După câteva ore ne-am trezit la granița cu Serbia. Nu știam dacă putem intra fără pașapoarte în țara vecină, dacă ne trebuie acte speciale pentru păpuși etc.

Singurul popas la întoarcere a fost lângă Craiova. Am ajuns la București recunoscatori că am supraviețuit unui drum cu două ațipiri la volan, cu două furtuni aproape biblice, una la dus și alta la întors, cu amortizoarele praf și cu o turbină ce risca oricând sa se blocheze, frâne nesigur de uzate, lucruri pe care le-am aflat mai târziu, în București, de la mecanic.

Urmează două posibile festivaluri îndepărtate, unul fiind la Erevan = 2.500 km. Doamne ajută.