La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Care crezi că este cel mai important lucru pe care l-au făcut părinții tăi pentru tine?
Concursul se încheie duminică, 18 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 19 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Alecsandru ne-a trimis unul din textele finaliste.
***
Ați întâlnit vreodată un copil căruia îi place să citească fără să i se fi insuflat pasiunea asta? Eu nu. Și să nu credeți că eu aș fi vreo mare excepție, deloc.
Când eram mic, mă pasionau alte lucruri. Cartoon network, parcul din fața blocului, pinii în care mă cățăram. Bine, nu toți. Acei pini erau foarte aspru categorisiți pe nivele de dificultate. La 6, 7 ani aveam dreptul doar la unul din ei, tânjind la cel mai impozant din parc la care aveau acces doar băieții mai mari. Eh, oare când mi-o veni și mie vremea să mă urc în ăla mare și verde? Al nostru era cel mic și aproape chel, dar măcar era al nostru.
Copilăria mea s-ar fi rezumat foarte bine la acel pin și la bătut mingea pe stradă, că, vorba aia, aveam timp berechet de jucat până să treacă vreo mașină. Acum n-aș fi avut nici o șansă. Lucrurile, însă, aveau să se schimbe.
Tata, un mare pasionat de lectură, ar fi vrut să vadă în băiatul lui aceeași poftă de carte pe care o avusese el în copilărie. Dar el a trăit alte vremuri, n-ar fi avut cum să mă convingă că o bucată de hârtie era mai interesantă decât toate personajele de desene animate la un loc și decât toți pinii din parc pe care aș fi putut să-i escaladez. Și ce poate face un tată când vede că băiatul lui nu-l ascultă? Îl obligă! Așa am ajuns eu să mi se facă un program zilnic. În fiecare seară, înainte de culcare, aveam obligația să citesc două pagini. Un adevărat supliciu. Mai ales că n-am început cu lectura la vremea ei. Basmele nemuritoare nu mă atrăgeau, cărțile importante erau încă greoaie, inaccesibile. Dar cele două pagini erau suficiente să pot să-mi fac norma și să mă ia și somnul ăla dulce, veșnica scuză a copilăriei când n-ai chef să îți îndeplinești responsabilitățile. Și citeam. În fiecare seară, îmi făceam norma de lectură cu speranța că tata va obosi și va renunța. Dar tata știa foarte bine ce face.
Cu timpul, asemenea unui drog, a început să-mi placă. Am început să citesc mai mult, să mi se pară insuficiente acele două pagini. Am trecut la cinci pagini, șapte, chiar zece pagini pe seară. Cărțile deveneau din ce în ce mai interesante, lumea de acolo mă fascina, eram parte din ea, devoram fiecare mică acțiune, așteptând cu sufletul la gură ce urma să se întâmple.
Primul șoc a fost când am citit într-o singură zi o sută de pagini. Am alergat spre părinți să le arăt isprava. Și nu eram mândru că îmi depășisem norma. Ajunsese să-mi placă. Eram bucuros că pot face asta fără să mi se impună. Era de vorba de „Cei trei muschetari”, cartea care m-a învățat să-mi placă să citesc.
Așa am ajuns să citesc; la masă, în baie, la școală pe sub bancă, oriunde aveam un pic de liniște și o mână liberă cu care să întorc pagina. Așa am ajuns ca de fiecare dată când mă mut, prietenii să mă înjure în timp ce cară și să se întrebe ce naiba fac cu atâtea cărți. Da, m-am și mutat destul de des și, de fiecare dată, răspunsul meu e același – „Ce să fac? Citesc!”.
