Canalul cu vibraţii s-a închis.
Atât de mult te-am iubit în noaptea aia din Bucureşti,
că nu m-am simţit jignit când prietenul tău te-a
abandonat la masa unde băgam poveşti
despre DeLillo şi Gaddis.
Chiar dacă te-am mai văzut o singură dată, în vis,
şi când ai început să vorbeşti m-am gândit
pentru o secundă că oricine te-o fi trimis
voia de fapt să-mi testeze reacţiile la oscilaţia paradis
a corpului tău cu mișcări de fată profundă.
O lumină pulsatorie se-ntindea deasupra ta,
împrăștiindu-te-n bucăți de informație greu
de descifrat, dar nici nu le puteam refuza, pentru că
așa stricate aveau tristețea mascată care-mi trebuia.
Cât ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,
cât de tăcută și impresionabilă, Deniz,
acum, când nu mai vrei să îmi vorbești din vis,
când nopțile se strâng, ca și cum n-ar fi fost,
într-un punct fix. De unde te văd cum zâmbești
și încerc să te aduc la masa mea.
Deniz, Deniz