Din când în când
– câteva îndeletniciri atavice
păstrate dintr-un trecut
în care oamenii semănau cu castorii.
Pe atunci scopul vieții era limpede:
ridicam baraje
așa cum de la o vreme
ridicăm oameni.
Îi punem între noi și alți oameni
și nu lăsăm pe nimeni să treacă dincolo.
Îi îngrijim pe oamenii din baraje,
le suntem devotați,
îi purtăm în telefoane, aproape de inimă.
I-am ridicat, doar, cu toată grija noastră,
cu toată noblețea și bunele intenții,
îi veghem până când adorm,
îi vedem în toată liniștea lor, cu totul și cu totul
neasemuiți.
Și abia atunci ne ridicăm
cu cea mai mare delicatețe
în vârful picioarelor
și tragem cu ochiul:
toată lumea veghează.
Când încep să ni se usuce retinele,
revenim lângă oamenii noștri
și visăm același lucru
seară după seară.
În vis, cerul e o tăblie de pat
vopsită în culori de lapte,
iar noi, movilițe domoale
așteptând constructorii.
