Mai avem nevoie și de arteeeeeeee!
Când ne întrebăm de ce are nevoie România, automat ne răsar în minte școli, spitale, cadre didactice, medici, specialiști, profesioniști, clasă politică serioasă, demnitari competenți etc. Dar asta nu e tot. România are nevoie și de artiști, de regizori, de dansatori, de performeri, de muzicieni, de cercetători și gânditori. Fără ei societatea nu e decât un sistem de „corpuri industriale”, un furnicar pragmatic, angrenaje acordate exclusiv la pulsul sistemului.
De fapt, fără arte totul s-ar reduce doar la o robie în numele frigiderului și am funcționa ca niște gândaci inteligenți. Dar noi trăim pe izvoare de creativitate luxuriantă, ca niște fântâni mai mult sau mai puțin latente. Și din fericire avem tot mai mulți artiști care se exprimă deja dincolo de dogme, de canoane, de prejudecăți sau modă. Desigur, încă mai funcționează tot soiul de cenzuri interioare, frica de a nu fi înțeles greșit, ezitarea, dubiile, precauția, neîncrederea. Dar acestea sunt de înțeles, istoria e un melc, ba chiar un mastodont, dictaturile trec dar petele rămân, generațiile născute în libertate tot și-o iau de la părinții frustrați sau traumatizați.
Pe de altă parte, e greu să vorbim despre arte apolitice. Astăzi totul este impregnat cu politică, dacă nu pe față, atunci pe spate, iar dacă nici pe spate, atunci în interior. Nu ne putem ascunde după degete. Cât suntem adolescenți, avem și program apolitic, dar odată cu maturizarea ne ”îmbolnăvim” cu toții de îngrijorare, iar apoi, cu toată scârba sau dezgustul, ne conectăm la politică.
Totuși, eu simt că în România mocnește ceva masiv, multe încă sunt nespuse, inclusiv în arte sau literatură, chiar dacă perioada porno sau hard s-a cam epuizat, eu simt că tot cumințenia pământului face legea, încă mai plutește un spirit temător, care ține de un soi de precauție tradițională. Poate e reactivată de situația actuală globală. Poate. Dar în principiu, aici în ”grădina maicii domnului” ca să nu-i zic debaraua marilor puteri, chiar avem de toate, chestii bazale, rudimentare. Nu-i ușor, dar nici nu suntem legați la ochi, la mâini sau la picioare. Și chiar dacă cumințenia pământului e o perspectivă corectă din punct de vedere arhetipal, pentru mine tot curajul și nebunia sunt motoarele de bază pentru escaladarea culmilor. Că de cumințenie și odihnă definitivă tot nu scăpăm.
Deci, curaj și la treabă! 🙂