Am fost la Kaiamo. N-a fost ce m-am așteptat. Nici pe departe. Cel mai probabil pentru faptul că nivelul așteptărilor scade cu cât înaintezi în vârstă. Am fost la Kaiamo ca să mănânc o porție de mâncare și mi-a fost servită o porție zdravănă de învățătură. O lecție. Aproape că aș putea fi nervos dacă n-aș fi încă uluit.

Dar să o iau cu începutul. Încercam să ajung de trei săptămâni și nu găseam masă. E drept sunam în aceeași zi în care voiam masa. M-a enervat chestia, fără motiv.. așa, un soi de rană la degetul mic al Ego-ului. Începusem să-mi fac în cap scurt metraje cu final previzibil. Că o să mă duc acolo și o să dau peste o fiță unde se strâng toate fițele Bucureștiului, vorba aia, pe Pangrati, colț cu Mătușa Tamara, Sergiu Nicolaescu, Zambaccian  și vilele Ministerului de Externe… În fine, m-am dus. Un prieten mai Zen a rezervat de luni pentru sâmbătă seara.

Am ajuns acolo după o zi complicată, plin de nervi și fără nici un chef.

Când s-a întâmplat ultima oară ca un loc să vă schimbe cursul zile la 180 de grade? Eu nu mai țin minte, dar ce pot spune este faptul că, din momentul în care am pus piciorul în Kaiamo am realizat că nu am de a face cu ceva uzual pentru București.

Am mâncat, am băut, am conversat cu proprietarii ( bucătarul și prietena lui), am plătit și am plecat. La un moment dat. Și de atunci mă tot gândesc cum de a fost cu putință ca un asemenea stabiliment să răsară în capitala patriei noastre numită duios România.

Kaiamo nu are de a face cu nimic, dar nimic, din ce se întâmplă gastronomic în acest oraș. Sau cel puțin nu cu un București din 2018 – mâncare, servicii, amenajare. E ca și cum te-ai duce la Londra, Paris sau Barcelona fără să iei avionul. Este un loc, care nu reprezintă deloc România gastronomică de azi dar, după părerea mea, este începutul României gastronomice a următorului centenar.

27 și 25 de ani au cei doi proprietari. Sunt aproape obscen de tineri și încă nu-mi explic definitiv cum de i-a dus capul la așa ceva. E drept, sunt școliți la Londra sau Modena, dar, totuși au o vârstă la care majoritatea tinerilor de pe piciorul nostru de plai o ard dubios pe “ vreau să-mi trăiesc viața, vreau să-mi exploatez perspectivele, is all about fun, bro, etc, etc“. Radu CM Ionescu și Cezara Tănase pun prima piatră din temelia noului val de cârciumi din România.

M-am dus pentru a face în primul rând o comparație între Kaiamo, Maize și Mahala. Greșit. Am plecat de la premisa că este mâncare românească reinterpretată. Nicidecum. Nu au luat sarmaua și au făcut-o pătrată sau mămăliga și au făcut-o cu trufe și uleiuri esențiale. NU. Ideea este mult mai adâncă și mai corectă din toate punctele de vedere. Kaiamo prezintă o viziune a bucătăriei românești moderne, avangardiste dacă vreți. O bucătărie ce folosește ingrediente locale , sezoniere pe care le tratează într-un mod creativ. Sunt practic gusturi pe care le cunoști, îți sunt familiare dar combinate într-o perspectivă cu totul nouă. Burtă de vită și cozi de raci de exemplu – două arome tari, cu vechime și tradiție  în gastronomia locală, puse în același preparat cu texturi și consistențe reinventate. De colecție.

A fost prima oară când am văzut clar o lumină la capătul tunelului bucătăriei naționale, mutilate de comunism, machiate kitsch post-revoluționar și chinuite fără direcție în anii 2000. A fost prima oară când mi-a fost clar că un restaurant românesc, cu specific românesc se poate bate parte în parte cu restaurante celebre de afară.

Kaiamo e mai bun decât White Rabbit de la Moscova sau Le Bernardin de la New York. Este un fel de Tickets local. Cum?

Simplu. Atât de simplu încât am exclamat cu voce tare – “ce proști era să fim!“. Kaiamo exploatează ce avem noi mai bun în patrimoniul ingredientelor locale sau în obiceiurile actuale de consum ale românului,  gătind liber de orice prejudecăți, orice opinii de “maeștrii bucătari“ sau constrângeri de deontologie națională de trei lei.  Astfel iau naștere gusturi remarcabile, căci despre asta e vorba în orice cârciumă -despre gust,  forme apetisante, mâncăruri cu personalitate și uneori cu umor ( șnițel de parizer în ziar Scânteia. Am comandat două porții).

Concluzia- Kaiamo este la acest moment cel mai bun restaurant din București și cel mai de viitor. Depinde de nervi celor doi proprietari să-l ducă mai departe. Cât despre rezervări ar trebui să învățăm ca uneori poți aștepta și o lună pentru o experiență gastronomică remarcabilă. Sper să se ajungă acolo în condițiile în care tot mușteriul local se plânge de ani buni că n-avem restaurante ca afară. Acum avem. Așteptăm după o rezervare ca afară, plătim ca afară. That’s all folks.