Înainte de a scrie aceste rânduri am fost nevoit să iau o pauză și să-mi amintesc o mulțime de Crăciunuri. Să tot fie vreo… treizeci și ceva spre patruzeci. Greu de ales. Însă pentru că în cazul Crăciunului este vorba de emoții primare, de sentimente pure, am să mă opresc la Crăciunul din 1986. Țin minte perfect anul pentru că avea să fie anul în care îl descopeream pe Moș Crăciun. În sensul acela în care el n-avea să mai fie niciodată atât de… Moș. În fine. Îmi aduc aminte perfect cum stăteam sub brad în Ajunul Crăciunului și mă uitam în sus printre crengi la sora mea care, alături de una dintre mătuși, împodobea bradul. Bradul mirosea a brad. Din poziția aceea ramurile lui formau cerul spre care priveam ca spre cele mai frumoase vise. Vedeam cum se aprindeau pe el din ce în ce mai multe stele din globuri, bomboane de pom și decorațiuni. Din bucătărie simțeam miros de cozonac. La un moment dat, a venit tata care adusese afumăturile. Mirosul lor se împletea perfect cu cel de brad. Și cu cel de cozonac. Știam că urma să vina Moșul cu două sacoșe de portocale pline de miros de Crăciun. V-am zis că a fost anul acela în care curiozitatea a lăsat un pic copilăria în urmă.

Mama avea să vina abia pe la ora 7 seara. Abia după ea venea Moșul. Din casetofon se auzeau colinde. Pe vremea aceea colindele lui Hrușcă nu erau “burned out”. Erau abia la început. Era de abia ora 3 după-amiaza. Mai era o grămadă până să vina Moșul. Eram pregătit să-l descopăr. Îmi pregătisem un an strategia. N-aveam să știu cât de rău urma să-mi pară că l-am știut. Și totuși mă întorc în fiecare an sub brad să mă uit în sus printre ramuri. Acum nu mai prea miroase a brad. Nici a cozonac făcut de mătușă-mea. Nici a afumături pregătite de tata. Nici a sarmale făcute de mama. Mai miroase doar a portocale și a râs de proprie fetiță care încearcă și ea să-l afle cu disperare pe Moșul; iar eu încerc să întârzii momentul. Și mai rămâne mireasma acelor amintiri care au reușit să străbată timpul și să se păstreze până acum.

Moș Crăciun Fericit!