M-așez la volan și bag piciorul în ea. Cât pot, blană. Motorul începe să urle ca un balaur prins în tocul ușii, și înfulecă galoane de benzină ieftină câștigată la ruleta războiului prin Irak în timp ce roțile scârțâie pe una din cele șase benzi de pe sens. Suntem doi, deci am voie pe banda de viteză. Priviri superioare, puritane, stângist-ecologiste mă apostrofează din Tesle încolonate disciplinat. Pe margini trec în fugă billboard-uri uriașe – Roma, The Wife, True Detective, Brexit, Bird Cage, Stan and Ollie, Kominsky Method, Blackkklansman, Vice, Mary Poppins, Mary Poppins, Mary Poppins, The Marvelous Mrs. Maisel, The Green Book, The Good Place, Avocați care te scot din pușcarie ACUM, Mary Poppins, Cannabis Delivered – eaze.com, Mary Poppins, Iphone Xr, Mary Poppins. Navigația îmi spune să ies de pe HWY acum. Trag dreapta. Ies. Dau prioritate la tren. Intru pe La Brea, fac stânga pe Merlose și opresc în față la Mozza. Valetul îmi ia cheia și bani. Osteria Mozza – instituție gastronomică. Nancy Silverstone, femeia care a revoluționat gastronomia în California, premii, multe, episod despre ea în Chef’s table pe Netflix, articole în Vanity Fair, Vogue, emisiuni TV… un fel de Scărlătescu, dar invers. În față miroase a iarbă. Tot LA-ul miroase a iarbă. Intru. Arată impresionant. Locul și hostessa de la intrare. Locul e înalt, are un bar imens pe mijloc, cu blat de marmură albă, la care se mănâncă tot felul de lucruri to share (altă chestie californiană stângistă – share – food, experience, love). În bar, 3 bucătari mici taie, împăturesc, servesc. Un al doilea bar, la fel de colosal ca primul, e plin de băutură până în tavan, la 4 metri. Are scară de bibliotecă în caz că cineva vrea a 96-a băutură de pe raftul din dreapta sus. Lumina e genială, Hollywood, dacă nici ăștia nu știu să pună lumina… Stăm la bar căci am ajuns cu 7 minute mai devreme. Regula e regulă. Răsfoiesc meniul de vinuri: Europa e la putere. Asta e o chestie adâncă, o simți peste tot, “the European style”. Sunt îndrăgostiți de lumea veche. Din tot meniul de vinuri maxim 10% e California. Și nu doar aici, mai peste tot în cârciumile cu ștaif. Păcat. Eu aș bea vin californian până la capăt. Capătul lumii. La prânz, într-o cârciumă de stridii din Santa Monica, cu greu am obținut un pahar de chardonnay de Napa după o negociere în care mi-au fost prezentate Chablis-uri și Pouilly Fume-uri. Mă rog, detalii. Chelnerul ne așază la o masă ceva mai în spate, mai umbrită. Lângă noi, o masă rockeri bătrâni. Îi știu de la televizor și din Bravo. Nu sunt nici The Rolling Stones, nici AC/DC. Sunt ceilalți. Se salută cu o altă masă. Tot doi bătrânei cu soții tinere. Parcă i-am văzut și pe ăștia undeva. Meniul e scurt. Nu foarte, dar scurt. De la barul de mozzarella, mozzarella și buratta făcută în casă californiană. Apoi antipasti diverse și ciudat combinate, Paste – predomină ragu – de vită, de iepure, de rață, etc. și Main – pește, prepeliță, rață și vită. Îmi iau Mozzarella Tasting, Mellted Robiola Toast și Deep Fried Whole Branzino. Chelnerul vine cu trei tipuri de pâine pe alese. Le iau pe toate trei. Sunt ok, dar departe de Europa. Mozzarella foarte bună, una clasică, una ușor afumată iar alta foarte cremoasă. Mă bucur de ea, și vinul începe să aibă sens. Robiola… prea americană. Branzino – interesant. Prăjit ca un caras devine gustos într-un fel surprinzător. Îl ajută și vânăta amestecată cu ardei murați de lângă. Au un dressing destul de acid care contracarează bine prăjeala. Italienii n-ar fi omorât niciodată un branzino astfel, dar ei sunt conservatori, aici e lumea nouă. Se mai așază bine un pahar de Vermentino. Satisfăcut. Îmi place atmosfera dar nu am delirul mâncării, acel leșin culinar pe care-l simt în locuri ascunse de pe bătrânul continent, acel sevraj inexplicabil. E un pic cam prea studiat totul aici. Nu e loc de improvizație sau de lejeritate, din care de cele mai multe ori răsare geniul. Bătrânul chitarist cu 4 Grammy de la masa de lângă e întrebat de chelner dacă vrea desert. „What is your best?” întreabă el relaxat ca și cum în trecut ar fi împărțit aceeași femeie cu Morrison și aceeași băutură cu Hendrix. Chocolate Sesame Tart, vine răspunsul fără loc de întors. Fur ideea. Sesame, deschide-te și pentru mine. Arată apetisant, aranjată farfuria cu grijă și gust. Fulgi de halva pe deasupra și tahini sorbet lângă. Ciocolata e sublimă, întregul ansamblu e memorabil dar… e o replică într-un film care spune că orice ai spune înainte de „dar” e bullshit. N-o să pun deci, dar-ul. Amaro Montenegro la final, check please.

Plec cu sentimente contradictorii. Experiența a fost bună, mi-a plăcut, m-au făcut să mă simt bine, m-aș întoarce… dar de câte ori? WTF! Sunt eu cabotin. Locul e tare, lumea e tare…. și DA, nu e Europa. Asta e, n-are cum să fie când sunt 10 ore în minus și se mănâncă branzino în condițiile în care Mediterana nu se varsă în Pacific. E noapte bine. N-ai zice după aglomerația de pe străzi. O iau prin Beverly Hills. Aici e mai liniște. Teslele zac la încărcat pe peluzele impecabile ale colosalelor case. În față la Il Pastaio e încă coadă. Tot timpul e. Aș mai bea ceva, dar mi-e somn. E greu de adaptat la fusul orar. Poate mâine că sunt Globurile de Aur. Am pariat pe Bohemian Rapsody. Și Roma. Până la urmă sunt premiile criticilor străini. La radio e Shallow, a unsprezecea oară azi. O fi vreun semn.