Pe el îl chema Troilus, pe ea o chema Cresida. S-au întâlnit la birou, la vreo săptămână după ce s-a angajat el. Când i-a fost prezentat, Cresida a făcut ochii mai mari ca niciodată, i s-au întins colțurile exterioare ale ochilor până la durere. Era aproape convinsă că numai părinții ei se emoționau shakespearian, în varianta excentrică, dar, uite, mai erau unii. I-a întins mâna lui Troilus și s-au apucat de treabă, că doar de-aia se aflau acolo amândoi. Chestia asta cu numele lor aparte, de cuplu de tragedie, i-a împrietenit pe loc. Aveau amândoi impresia că-mpart un secret, o știință ezoterică. Lucrau foarte bine împreună și iată că repede de tot au devenit un cuplu profesional respectat și admirat în companie.

Și Troilus, și Cresida erau încurcați sentimental fiecare cu el însuși și descurcați, dacă nu chiar apretați, în rest. Fiecare se considera mult prea țicnit ca să-și găsească perechea potrivită și fiecare încerca să se-mpace cu gândul ăsta. Amândoi trecuseră prin aproximări, nu le putuseră, nu mai voiau altele. Acuma, prietenia asta profesională începuse să curgă foarte bine și-n zona personală, ba chiar cu mare viteză. Se treziseră foarte repede că-și fac confesiuni, că împărtășesc un limbaj exploziv, în culori stenice. Și, cel mai important, că niciunuia dintre ei nu-i pasă de imaginea lui în ochii celuilalt, ci doar de-nțelesuri.

Și vine Troilus într-o bună zi la birou, se duce la Cresida, i se-așază pe pervaz, își aprinde o țigară și zice: „Am venit cu mașina. Vrei să te seduc?“. Cresida se uita pe ultima colecție Ann Demeulemeester, era concentrată, a auzit numai c-o coadă de ureche. „Nu, dă-te dracu’!“, i-a răspuns. El și-a terminat țigara, a-nțeles că ea are treabă și n-are timp de el, s-a ridicat, a sărutat-o-n creștet și-a ieșit pe ușă. Ea și-a dat seama după vreo două ore că el plecase. Nici n-a clipit; n-aveau ei nevoie de explicații, se-nțelegeau perfect.

A trecut de-acum un an. Troilus și Cresida erau prieteni la doagă, nu la toartă, fiindcă într-o singură doagă se mai ținea mintea fiecăruia. Încredere totală, confesivitate până-n măduvă, umăr de sprijin ori de oftat, după caz, umor dement de cele mai multe ori. C-așa se duce greul. Într-o seară, Cresida era epuizată de muncă, abia se mai ținea pe scaun. Troilus i-a zis c-o duce el acasă. Femeia s-a-nvoit, au plecat. Pe drum, bărbatul îi promite c-o descalță, o dezbracă, o hrănește și-o culcă. Ea se relaxa din ce în ce mai tare. „Uite, face și pentru mine cineva lucrurile astea mărunte pe care omul e forțat mai toată viața să le facă singur“, și-a zis ea. Însă Troilus, văzând-o aproape leșinată, continuă: „Și după aia ne f*tem. Adică tu nu trebuie să faci nimic. Tu dormi liniștită, mă ocup eu.“ Brusc, Cresida se trezește, îl înjură scurt și își rearanjează centura. Dar el nu se lasă. „Să vezi ce bine o să dormi, îți promit. O am atât de mică încât nici n-o să simți. Tu o să crezi c-ai visat, eu scap necomplexat.“ Cresida a râs, l-a mai dat o dată dracului, au ajuns, l-a pupat pe obraz, a coborât, a închis portiera și s-a dus acasă. Frântă, s-a culcat îmbrăcată.

Viețile lor au continuat la fel. Iar gluma asta cu „e atât de mică încât nici n-o să știi că s-a-ntâmplat“ ajunsese un fel de laitmotiv în relația lor. Când era ea nervoasă, supărată ori crunt de obosită, el îi făcea promisiunea unui somn bun, cu micime inclusă. Cresida râdea de fiecare dată și parcă-și mai ieșea din stare. Troilus mima un pic suferința și disperarea și-apoi își vedeau amândoi de treburi. Numai că, într-o seară, foarte târziu, Cresida s-a gândit să-i facă bucata seducătorului. L-a sunat și i-a zis: „Dacă ajungi într-o juma’ de oră, te f*t. Ofertă valabilă începând din minutul ăsta.“. Și-a-nchis. Știa că el e cu treabă, pe undeva, prin oraș, că avusese o zi alergată, iar acum probabil se târa spre casă. Că e aproape imposibil să ajungă. Ah, dar merita asta! După ce-a-nchis și-a râs mânzește, bucuroasă că i-a plătit polița, Cresida și-a făcut un duș și s-a așezat în pat. A luat-o somnul aproape pe loc. Au trezit-o bătăile în ușă, adică au speriat-o. S-a ridicat din pat, a aprins lumina pe hol și, înainte să se uite pe vizor, a zis c-o voce cavernoasă: „Asta-i oră să bați la uși?!“. Dar s-a uitat totuși pe vizor. În ochiul ei, pe partea cealaltă a lentilei, era un alt ochi. Care s-a-ndepărtat imediat, dând la iveală un Troilus bust. Gol. Cresida a deschis ușa larg, speriată c-ar putea să-l vadă vreun vecin pe tâmpit și, astfel, să se compromită. Numai că în fața ei nu era un bust gol, ci un Troilus nud, cu hainele-n mâna stângă și pantofii în dreapta. A intrat ca fulgerul, și-a eliberat mâinile de veșminte și accesorii, a-mbrățișat-o prietenește, bătând-o ușurel pe umăr, apoi i-a arătat ceasul. Venise în 28 de minute.

Pentru Cresida, toată viața, cuvântul fusese cuvânt. Nu era cale de-ntors. Troilus a luat-o de mână, i-a aranjat lizeuza care-i căzuse nițel de pe un umăr, a dus-o-n dormitorul ei ca pe orbi, că ea se uita numai în sus, și i-a spus: „Te iubesc, tâmpită legalistă, hai dracu’ să ne culcăm, nu mai tremura ca proasta, că nu te f*te nimeni. Și nu chiar orice cuvânt trebuie ținut, femeie nebună.“ De-atunci, nopțile vin firesc la ei. Pe unele le dorm complet, pe altele, parțial, iar pe câteva, deloc.

(din volumul Pervazul lui Dumnezeu, Humanitas, 2016)

Ana Barton by Narcis Pop