La începutul săptămânii am lansat cea de-a opta temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: ce înseamnă pentru tine cei 7 ani de acasă?
Concursul se încheie duminică, 26 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 27 mai.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Judecând de la persoană la persoană, “cei șapte ani de acasă “pe care musai trebuie să-i primești de la mama și de la tata până în ziua în care pui piciorul extrem de sfios în pragul școlii, pot însemna altceva de la generație la generație. Așa cum se schimbă generațiile, cum lumea evoluează, la fel se întâmplă și în cazul bagajului emoțional, spiritual, educativ cu care plecăm pe drumul vieții din copilărie, așa cum îmi place să-i numesc pe “cei șapte ani de acasă”.
Fac parte din generația care a avut parte de “șapte ani de acasă” tradiționali, frumoși, în care încă exista în ochii mei de copil puritatea aceea ingenuă, în care guma de mestecat Turbo reprezenta cadoul mult dorit, pe ale cărei surprize le colecționam și mă mândream cu ele în fața prietenilor și partenerilor de joacă cu care mă jucam elasticul, șotronul, v-ați ascunselea, batistuța etc., jocuri care mă captivau atât de tare încât uitam să mă întorc în casă la ora promisă părinților.
Cheia de la apartament îmi servea drept medalion, îmi era nelipsită când ieșeam la un păcălici în fata blocului, joc celebru de cărți în acea vreme, până se întorceau părinții de la serviciu.
Acordurile de Lambada auzite la Kashtan-ul familiei care trona la loc de cinste în sufragerie, să-l vadă toți prietenii noștri care ne vizitau duminica, mă făceau să mă mișc copilărește pe ele în fustița de blue jeans pe care mama își permisese să mi-o cumpere cu multe sacrificii financiare și de care mă simțeam foarte mândră.
Cei șapte ani de acasă ai mei reprezintă noianul de amintiri cele mai plăcute ale vieții mele, locul unde mă refugiez atunci când simt că plutesc în derivă și am nevoie de un punct de reper, să-mi dau seama de unde plec în viață și unde doresc să ajung.
Această cifră mistică, șapte, raportată bineînțeles la anii petrecuți în sânul familiei, alături de părinții mei al căror unic copil sunt, au reprezentat piatra de temelie în dezvoltarea mea armonioasa ca om, ca viitor participant activ la formarea unei societăți mai bune, sau cel puțin așa sper eu.
Mi-au dat aripi, m-au făcut să văd faptul că doar cerul e limita atunci când îți dorești ceva cu ardoare, că în viața asta nu e timp pentru altceva în afară de faptul de a trăi frumos, de a empatiza cu cei din jur, de a avea puterea de a lupta cu demonii interiori formați din frustrări, fobii, speranțe năruite fără voia mea uneori.
În perioada aceea priveam totul cu ochi curioși de copil, așa cum era și normal,parcă timpul avea răbdare cu mine,nu conștientizam teama de necunoscut, de ce va să vină în viitor, așa cum se mai întâmplă la maturitate.
Atunci, în cei șapte ani de acasă m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil de universul cărților, mi-am creat modele pozitive de viață din personajele întâlnite în cărți, da, cărțile, singura iubire care mi-a rămas alături și în prezent necondiționat.
