Acest citat îi aparține lui Anton Pavlovici Cehov și recunosc faptul că atunci când l-am citit m-a marcat îndeajuns de mult încât să mă facă să -mi imaginez cum ar fi ca traiul meu cotidian să fie desfășurat într -o altă realitate, una alternativă si total diferită celei cu care mă confrunt zi de zi, o realitate la care doar îmi permit să visez. Spun „mă confrunt” din cauza faptului că viața este destul de grea, problemele abundă, caracterul unor oameni lasă de dorit etc.
Pur și simplu uneori simt că nu mă mai regăsesc în propria-mi viață și mă gândesc că tare bine mi-ar prinde să am parte de „O altă eu”, poate un avatar, „cealaltă Ana”, să -i spunem.
Și totuși intervine o întrebare pertinentă, îmi permit eu să spun: Oare deja nu trăim într-o realitate virtuală?
Rețelele sociale ne-au acaparat pur si simplu, empatizarea a trecut pe plan secundar, totul se rezumă la emoticoane: fețe triste sau vesele pe care ni le trimit cei dragi, „prietenii de pe Facebook ”, în funcție de trăirile pe care le împărtășim cu ei. Sau poate doar trăim cu această iluzie?
Realitatea alternativă a prins contur cu mult timp în urmă în industria cinematografiei, în literatură, în muzică etc. Filme precum: Matrix, Avatar, Alien etc. au prins foarte bine la public, înregistrând succese de blockbuster. În literatura română. Mihai Eminescu inoveaza în domeniu cu nuvela fantastică Sărmanul Dionis, unde aduce în prim plan motivul avatarului Dionis – Dan.
Nu demult, anul trecut, în luna noiembrie, apărea o știre pe site-ul Descoperă.ro conform căreia un cercetător american afirma că lumea în care trăim este o hologramă imensă proiectată de civilizații extraterestre, ceva de genul acțiunii peliculei Matrix, că tot am menționat-o mai sus. Un altul susținea sus și tare că în viitor oamenii vor deveni avatari,moartea dispărând cu desăvârșire. Nu știu dacă e așa cu certitudine, însă în mintea mea s-a creionat cu mult timp în urmă o realitate alternativă, pe care mi-aș dori-o pentru mine.
În primul rând ar dispărea moartea; fiecare dintre noi am deveni poate un soi de cyborg, care în loc de cord ar avea implantat un dispozitiv care s-ar autoîncărca de la energia solară, făcându-ne nemuritori. Sentimentul morții care atârnă asupra capetelor noastre, precum sabia lui Damocles, mă înfioară. Totodată, aș lucra puțin în ceea ce privește aducerea pe lume a unei ființe umane, mai precis la naștere. De ce noi femeile să ne chinuim atât de mult pentru a aduce pe lume urmași? Și aici poate par extrem de egoistă. Eu i-aș vedea pe urmașii noștri creați în laborator, de geneticieni care i-ar crea intangibili în fața emoțiilor și a stresului, imuni în fața virușilor , neobosiți în orice tip de competiție.
Mi-aș dori ca dimineața micul dejun să-mi fie adus la pat nu de un bărbat morocănos, de parcă acesta ar fi sacrificiul suprem pentru el, ci de o dronă sofisticată, după ce eu am apăsat pe un ecran tactil de unde aș avea de ales, alegând o mâncare nemaiîntîlnită.
Banii nostri reali ar lipsi cu desăvârșire, am plăti totul în monedă virtuală numită bitcoin. Taxiurile zburătoare ar fi cireașa de pe tort, evitând traficul nebun din metropole, acestea putând fi chemate oricând și oriunde, deoarece ar fi conduse de piloți experimentați, chipeși, în costume speciale, demni de a te feri de orice pericol. Visul oricărei femei, nu?
Însă, deocamdată, totul rămâne la stadiul oniric, în speranța că lumea aceasta aflată într-o continuă evoluție va ajunge la nivelul dorit de mine.