La începutul săptămânii am lansat cea de-a cincea temă pentru concursul Vocea Ascultătorului: De ce s-a stricat Vama Veche?.

Concursul se încheie duminică, 22 aprilie, la ora 14:00. Până atunci, primim textele voastre și chiar le așteptăm ca și când. Iar marele câștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață de luni, 23 aprilie.

Textul Ancăi-Maria Bănescu este unul dintre textele finaliste.

***

Fotografie de grup în fața primăriei Limanu, vara anului 2000. De la stânga la dreapta: în rândurile de sus – locuitorii Vămii Vechi (oameni de treabă); în rândurile din mijloc – oaspeții de vară din Vamă (ardeleni cu state vechi și alți oameni sinceri); central – primarul (decent, senin); pe rândul de jos – cârciumarii acelor ani în Vamă (încrezători și veseli); mai într-o parte, automarginalizați, câțiva dezvoltatori imobiliari (bandiți de București și Constanța), care rostesc, din priviri, “Hai cu poza!”, grăbiți să o întindă cât mai repede de-acolo.

Da, această fotografie nu există. Întrucât, cu privire la Vamă, a lipsit consensul. Încă din primul deceniu post-comunist, era clar pentru toată lumea că locul va evolua, lucru natural, care putea fi folosit pozitiv prin politici locale inteligente. Vechea “Șerpărie”, acum Veche Vamă, avea tot ce trebuie pentru a rămâne singulară, nu trebuia decât să-și dorească, în perspectivă, să se dezvolte fără grabă, cu cap, nu în linia “perlelor” litoralui, ci conservându-și dobrogenitatea. Dar s-a ratat șansa unui specific bine cultivat. Localnicii, vizitatorii și administrația comunei n-au văzut niciodată lucrurile la fel. Nu au asumat un singur curs, durabil, pentru micul sat fermecător de la marginea Mării Negre românești. Mare parte din cârciumarii care au proliferat în anii dintre milenii, unii dintre ei la prima experiență de antreprenoriat, simțeau cum trebuie. Așa că se încadrau, în general, în peisaj. Dar nici ei nu s-au putut tria la nesfârșit. Și nici băieții cu proiecte de respirație all inclusive nu s-au îndepărtat, zicându-și că nu-i de ei acolo – ba din contră, sunt cel mai hidos aspect al problemei. Îi avem pe toți în Vamă astăzi, într-o lipsă de consens desăvărșită, alături (drept urmare) de turiștii de toate felurile și gusturile și practicile de vacanță, completând la fix carnavalul tembel al bietei așezări. Surzi au fost mai toți, inclusiv la retorica activiștilor de mediu, cu argumentele specifice ariilor protejate, nimeni nedorind să știe prea bine ce înseamnă, adică ce implică rezervația marină 2 Mai – Vama Veche. Specii de păsări, floră, faună marină și peisajul însuși suferă mai grav decât oamenii care și-au pierdut Vama cea faină.

Cunoscătorii percep și numesc în tot felul ceea ce s-a întâmplat cu așezarea, de la starea primordială de grație în care au găsit-o primii ”musafiri” și până azi. Digresiune: dacă ne gândim, culturile dispărute au o atractivitate specială, o magie. Legendele create în jurul lor, vestigiile arheologice, dovezile scrise rămase în urmă, toate contribuie la aura lor nestinsă. Deși nu mai există incași, persani, spartani…, există teritoriile pe care au viețuit și există, legat de fiecare din ele, acel “Geist”, spiritul unei civilizații. Din care se poate extrage până astăzi o esență, un eter, păstrat bine-bine într-o lampă fermecată. La o scară considerabil mai mică în spațiu, timp și conștiință, un pui de Spirit, un spiriduș, să zicem, s-a cuibărit cândva în micul sat. Are același nume cu locul. Sau avea. Deocamdată, extincția lui nu a fost stabilită clar. Părerile și simțirile rămân împărțite: farmecul trecut e viu în unele lucruri, în unele momente – spun unii, melancolic; alții declară o Atlantidă spirituală locală și trec granița, coleric, la bulgari, la greci, în căutarea atmosferei pierdute, fără să mai calce vreodată prin Vamă;  flexibilii și flegmaticii se împacă cu gânduri de tipul ”Jana nu e moartă, Jana se transformă”; iar sangvinicii fac o Vamă oriunde ar vrea, cu prietenii, cu cortul și cu AC/DC repetând admirabila cadență ”She’s Got The Jack”, la volum maxim.

Cu siguranță, din tot ce a fost odată, un vechi parfum, o diluție va persista întotdeauna, ferecată într-o lampă fermecată. Urmașii o vor savura în romane de dragoste, ca Techirghiolul anilor 1900 pentru noi, cei de astăzi. Și va rămâne acest cuvânt frumos în urmă, în limba română: VAMAIOT. Ca incașul, persanul, spartanul…