La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cine/ce crezi că ai fost într-o viață anterioară?

Concursul se încheie astăzi, 25 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 26 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Mi-am dorit să umplu pereţii din peşterile primilor oameni de pe pământ. Ca ei să mă cunoască încă de pe atunci şi să ştim cu toţii despre prima lor întâlnire cu ploaia, cu somnul, cu dragostea, cu naşterea sau cu lacrimile.  Dar m-am născut mai târziu, mult mai târziu. Am fost dintotdeauna jumătate sabie, jumătate floare. Pe unii i-am ucis cu lama mea tăioasă, iar pe alţii i-am mângâiat cu petalele mele catifelate.

Când fiul Său m-a cules aşa cum se cuvine – El era Cuvântul -, am propăvăduit credinţa, am împrăştiat iubirea. Prin mine, oamenii aflau Calea. Şi tot prin mine o întunecau, căci unii nu vedeau ceea ce era menit să se vadă. Asta pentru că ochii lor erau acoperiţi de o perdea densă.

Doisprezece apostoli mă împrumutau de pe buzele stăpânului lor şi mă duceau mai departe, în lume. Am călătorit îndelung, m-am schimbat căci m-au înţeles greşit şi am ajuns cu alt chip în multe destinaţii.

În fiecare zi din viaţa ce se scurgea înaintea ochilor mei, am luat atâtea forme încat devenisem sec, devenisem plin. Puteam să rănesc si să mângâi, să lovesc şi să iubesc.

De multe ori, nu era nevoie de mine, căci oamenii se înţelegeau din priviri, din fapte sau din gesturi simple, care însemnau cât o mie ca mine.

Am stat pe buzele lui Hitler şi în inima lui Mandela. Eram ceea ce oamenii mă alegeau a fi. Nu aveam puterea de a mă schimba aşa cum mi-aş fi dorit. Le vorbeau trăirile, convingerile, ura prin corpul literelor mele.

Un poet vechi al lumii, aşa cum era Rumi, mă culegea cu grijă, iar de pe buzele sale plecau versuri care şi astazi răsună la fel de viu precum erau când i le dicta discipolului său.

Tolstoi, Shakespeare,  Joyce, Nabokov, Dostoevski, Faulkner, Dickens, Chehov, Flaubert sau Austen sunt doar o parte din cei ce mi-au transformat părţile corpului meu mic în artă colosală. Am fost un cuvant mândru, cum nu se mai văzuse înaintea mea. Părintii mei, fenicienii, m-ar fi felicitat dacă ar mai fi trăit şi poate mi-ar fi pus şi o coroniţă de flori pe cap.

Viaţa mea însă nu era numai fericire. Erau alţii care mă înfulecau lacom, mă mestecau foarte puţin şi mă scuipau ca pe un gunoi.

Puteam atunci să fiu ameninţare, pedeapsă scrisă, complot, trădare, dorinţă de putere şi/sau de răzbunare.

Am fost martorul de pe scrisorile scrise, netrimise către iubitele de acasă, şi am fost ultimul murmur de adio a zeci de milioane de oameni.

Mă durea să mă îndoaie într-un te rog, nu ma lăsa, sau într-un te voi iubi mereu aproape stins… Mulţi mă aruncau ca şi impuls, ca rană veche redeschisă,  iar alţii mă păstrau ca amintiri fără de preţ în cutia lor închisă.

Am fost cuvântul îngropat în pământ cu un singur scop: ca să renasc cu adevarat atunci când pruncul meu îmi spune: mami, te iubesc cât tot ce există pe pământ!

Şi am renăscut. Şi-o îmbrăţişare ne-a topit toate cuvintele. Astăzi iubesc cuvintele. Dintotdeauna am făcut-o. E spectaculos să văd cum şlefuite în anume fel, transmit atâtea sentimente frumoase. Le inspir mireasma ca pe un parfum ştiut  demult şi le evit tăişul spre a nu răni. E rândul nostru să fim acum pe Pământ, dar de ce?

– Crezi că ești viu doar pentru că respiri aer?

Să-ți fie rușine

că ești viu într-un mod atât de limitat.

Să nu-ți lipsească Iubirea, ca să nu fii mort!

Să mori în Iubire și să fii viu de-a pururi! –

Rumi