La începutul săptămânii trecute am lansat cea de-a opta temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: ce înseamnă pentru tine cei 7 ani de acasă?
Concursul s-a încheiat duminică, 26 mai, ora 14:00, dar recuperam din textele pe care nu am apucat sa le parcurgem. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de miercuri, 29 mai.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Poate că mâncam uneori untură cu muştar pe pâine, poate cartofi fierţi sau pâsat, poate că trecea un an fără să primim haine noi şi poate că am fi vrut să fim magicieni să întindem mâna şi să putem lua pachetul de biscuiţi de dincolo de ecranul televizorului Grundig, pe când burticile ne făceau zgomote ciudate şi bine cunoscute.
Poate că nu am mers la cursuri de dans – deşi, Doamne, cât ne-am fi dorit! -, poate că purtam pantofi cu două numere mai mari, ca să fie buni şi la anu’ şi poate în faţa copiilor noştri, putem părea nişte înapoiaţi, fără toate câte astăzi le umple lor lumea.
Dar, şi cum tot ceea ce contează vine după dar, am avut o copilărie din cele mai fericite, iar ăsta e unul din adevărurile cele mai frumoase din viaţa mea.
Asta pentru că, în pofida tuturor greutăţilor, a lipsurilor, noi ştiam să fim copii, ştiam să ne bucurăm de timpul nostru, de bobocul existenţei noastre la maxim, până ce nu apuca încă să se deschidă într-o floare foarte întinsă, pe alocuri pătată, dar în principal, sublimă.
Mi-amintesc cu atâta drag şi dor cât alergam după fraţii mei, şi îmi strigau haide, mămăligă!, iar eu încercam să ţin pasul cu ei, deşi era foarte greu. Petreceam foarte mult timp pe o poieniţă aproape de casă, ne dădeam rostogol, spuneam sărut mâna fiecărui trecător, ne jucam lapte gros cu ceilalţi copii de oraş, plecam la scăldat, adunam troscot pentru Ghiţă, ne agăţam de căruţe, ne jucam macao şi tabinet, clincea şi-alergata, raţele şi vânătorii, ne împărţeam oracole şi ne supuneam când mama ne punea pe toţi trei să culegem muşeţel de la poartă ca să pună la uscat.
Mi-amintesc cât de cuminţi stăteam toţi trei când ne alinia pe scaune la barul unde lucra, aşa de ascultători eram, ptiu, să nu ne fi deocheat cineva!
Pe atunci, fericirea era simplă, la îndemâna noastră. Cu câte pere furate ne-am mai delectat, cu câţi prieteni pe viaţă ne-am ales? Numărul perelor le-am dat uitării, însă al prietenilor e încă viu, se zbate tare.
Sunt doar câteva din amintirile cu care mi-am presărat calea copilăriei, căci unele sunt dureroase, dar aleg să le înăbuş undeva în străfunduri, pentru că, nu-i aşa, poverile le lăsăm când avem atâta bucurie în suflet de trăit, în lume de găsit, spre ceilalţi de trimis.
Cei şapte ani de acasă sunt temelia educaţiei pe care am primit-o şi o dau mai departe fiicelor mele. Cea mare, îmi ascultă toate poveştile copilăriei fermecată, pe când eu i le şoptesc cu nostalgie în glas. Datorită acelori ani, în care părinţii, în special mama, să recunoaştem, m-a învăţat să-i respect pe ceilalţi, să îi ajut la nevoie, să lupt, să ştiu a pierde, să îmi ajut aproapele, să iubesc poveştile, şi mai târziu, să le scriu, să rabd… ei bine, datorită lor sunt ceea ce sunt acum. În lipsa acelor ani, nu numai eu, ci orice copil ar fi o frunză rătăcită în văzduh, un aeroplan fără o pistă de decolare, fără instrucţiuni, fără un căpitan, la care să te întorci mereu pentru un sfat, o indicaţie la timpul şi momentul potrivit.
Scriind acestea, m-aţi făcut să îmi fie dor să fiu iar copil, căci da, acel tărâm e locul unde m-aş întoarce oricând fără să clipesc, măcar o zi, măcar atât.
Dar, haide, să fim serioşi, aşa ceva imposibil. În schimb, nu mă opreşte nimeni să o pun roaba pe fetiţa mea, să-l pun pe taică-său să îmi facă la fel, să ne jucăm măgăruşul sau să sărim coarda pe-afară, deşi vioiciunea, desigur, nu-mi mai e aceeaşi.
Mă întorc prin fapte şi resimt o bucată de fericire zdravănă din nou, mă întorc cu gândul oricând doresc, e plăcerea pe care, jur, orice copil e dator să o simtă. Închid ochii şi îmi spun: cei şapte ani ai mei de-acasă sunt cele mai puternice raze de soare, ale căror căldură ţine cât ţine toată viaţa mea.
Sursă foto cover aici.
