La începutul săptămânii am lansat cea de-a noua temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Dă-ne un motiv personal de sărbătoare pe care crezi că ar trebui să o avem cu toții în calendar. Adică o zi specială pentru tine și motivul pentru care ar trebui să o sărbătorim cu toții.
Concursul se încheie astăzi, 16 decembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 17 decembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Întotdeauna mi s-a părut că timpul trece prea greu când aştept ceva sau pe cineva, şi prea repede când simt fericirea în toată splendoarea sa. Curând, ajung la un nou prag al vieţii mele, schimb prefixul, iar ceea ce dă seamănă cumva cu jumătatea de nisip scursă printr-o clepsidră uneori delicată, cu margini atent meşteşugite, alteori cu muchii drepte, pătrate, cu o plenitudine de sens sau o utopie directă.
În primele aniversări nu îmi puteam da seama de înţelesul lor. Treceau de cele mai multe ori fără petreceri, cadouri şi aşa mai departe. Primul tort de la optsprezece ani m-a făcut să mă întreb de ce Dumnezeu trebuie să aştepţi un an întreg ca să sărbătoreşti faptul ca eşti viu, că trăieşti, dar că ai o viaţă atât de scurtă, încât şi optzeci de ani dac-ai avea, tot ţi s-ar părea puţin?
Şi până la urmă câţi dintre noi ne-am serbat ziua, privind cerul, o floare, ochii unui copil sau îmbrăţişând un copac? Câţi dintre noi am trăit ziua noastră de naştere spunând ” te iubesc ” celor cu adevărat dragi sau îmbrăţişându-i fără reţineri? Am primit cadouri nenumărate, care mai de care mai opulente, mai pretenţioase aşa încât să ne amintească de valoare, de imensitatea iubirii. Nu-i aşa? Nu condamn pe nimeni, pentru că şi eu am făcut la fel, vrei să oferi mult ca să transmiţi mult, eşti flatat când primeşti căci te simţi iubit, important şi poate… fericit de-a binelea? Oare? Cu toţii căutăm sensul fericirii în viaţă, oameni vechi şi noi, filosofi şi mistici, au încercat de-a lungul timpului să descifreze cheia sensului uman.
Am obosit într-o zi şi am plecat de acasă în mijlocul unei păduri. Am închis ochii şi am dat la o parte toate gândurile într-un colţ închis cu lacăt. Mi-am lăsat conştiinţa să se odihnească privind statornicia naturii. Se făcuse linişte. O linişte albă, o linişte caldă şi pură. Eram eu şi cu Universul dansând un vals vienez elegant, de Strauss. Draperiile erau trase, iar Universul a profitat de asta şi m-a sărutat pe buze încet. Apoi mi-a dat părul după urechea stângă şi mi-a şoptit – Cu cât mai puţin, cu atât mai fericit – , m-a slăbit din strânsoare şi a plecat.
De atunci, întâmpin ziua cu perdelele deschise şi cu un zâmbet către Răsărit. Nu aştept ziua mea de naştere ca să mă simt într-un fel special sau ziua de mâine ca să fiu un om fericit, să simt că trăiesc. Nu aştept pe nimeni să îmi dea ceea ce eu pot primi de la mine însămi, pentru că da, cheia e în adâncul nostru, ruginită, neşlefuită, uitată amaruri de vreme pe undeva prin rărunchiurile fiinţelor noastre. După cum şi Spinoza spunea ” Adevărata virtute este viaţa sub imperiul raţiunii “, tot la fel am putea şi noi să trăim.
Mi-aş dori mult, extrem de mult ca fiecare om să sărbătorească viaţa însăşi pe care o au, faptul că sunt un timp pe pământ, cu dăruire, cu un zel pe care îl pot genera atât de simplu, atât de firesc. Oamenii uită să se bucure de simplitate, aşadar propun să celebrăm nu doar o dată într-un an, ci ori de câte ori ne amintim, Ziua Internaţională a Vieţilor Noastre Efemere.
Sursă foto cover aici.
