L-am cunoscut pe Andrei Gheorghe prin 2003. Practic, atunci am lansat un prim album cu aberații Planetare (apărut la Roton), iar Gheorghe a fost invitatul de onoare. A fost cea mai tare prezentare, el ne-a lăudat, iar noi am transpirat în costume ignifuge de pompieri! Lui i-a plăcut proiectul, era chiar încântat, iar apoi ne-am tot întâlnit și ne-am împrietenit. O perioadă ne întâlneam sistematic, ne hăhăiam și ne certam, în rusă, ca exercițiu. Rusa e la fix pentru scandal grobian, bagajul de înjurături hard este spectaculos (nu c-ar fi româna mai bleagă), dar noi cam asta făceam, ne luam peste picior, ne agresam verbal în rusă, apoi râdeam ca proștii. Descărcarea perfectă, perioadă punk, votcă, filozofie și absurd.

Pe parcurs, ne-a tot chemat prin show-urile lui, unde ne amuzam copios, iar apoi ne retrăgeam să mai aberăm. Îmi amintesc, una dintre fazele cele mai tari, odată când am mers la el la birou, lucram și la un proiect care nu s-a mai cristalizat, un soi de show deplasat, desigur, în fine… Când am ajuns, Gheorghe stătea în fotoliu, iar în spatele lui, pe perete, era un banner imens cu Gheorghe răstignit. Color, calitate extra, coroană de spini, stigmate, tot pachetul. Gheorghe rânjea, eu am rămas mască, după care dă-i și râde, fiindcă pe birou avea doar un teanc de cărți legate cu sfoară: opere complete Kant, o ediție veche, în germană! Cum să nu râzi în hohote? Așa mi-l amintesc eu pe Gheorghe, un nebun cu strălucire, cu nuanțe și în antiteză totală cu plafonarea.

Apoi, apoi eu am devenit mai serios, probabil, nu știu… Când ne mai întâlneam, pe de-oparte, ne certam deja tradițional, exersând rusa, dar, dincolo de asta, am descoperit subiecte la care n-am mai rezonat. E și normal. El cumva pasiv-agresiv, eu agresiv și fără filtre, iar discuțiile noastre au devenit mai serioase și mai disonante. Apoi întâlnirile s-au mai rărit, desigur.

Mai târziu am fost gelos pe noii lui prieteni, dar am înțeles că avea nevoie totuși de oameni mai întregi la minte ca mine, mai calmi. Eu nu sunt un om calm, eu doar imit calmul. Uneori îmi iese bine, alteori nu. Dar nici Gheorghe n-a fost un om calm, el sublima cu măiestrie, transforma agresivitatea și frustrările în ceva legat, ceva util minții, o filozofie a lui, legată de lume, de oameni, de showbiz.

Uneori auzeam în discursul lui un copil teribil, un wunderkind… Alteori îmi părea foarte matur, trist și decepționat de lume, de „gândirea generală“, de dogme. Așa a fost el, a fost liber, s-a exprimat liber, a venit cu ceva nou, a marcat bine de tot și, iată, a plecat!

Ce să mai spun…, l-am iubit pe Andrei Gheorghe, am rezonat cu el și chiar l-am înțeles! Era un om sfâșiat, dar a împachetat altfel această sfâșiere. A provocat cu bună știință, a militat pentru un simț critic și autocritic, pentru ascuțime și luciditate, împotriva dogmelor, împotriva prejudecăților. Unii au înțeles asta, alții nu…

This is it… Nu te vom uita niciodată, Andrei, că nu avem cum!