Așadar, intrarea în restauranutul cu specific ucrainean ”1203” din Wașington. 6 Martie 1953, o chelneriță expune meniul zilei.
M-am împiedicat de fotografia asta zilele trecute și mi-a stârnit tot felul de amintiri. Bunicii care îmi povesteau când eram mic prin ce-au trecut pe vremea lui Stalin. Apoi cum plângea toată Rusia, cu mic, cu mare, când au anunțat moartea dictatorului. Și asta m-a dus cu gândul la plânsul istoric (pardon) plânsul isteric, plânsul de descărcare, plânsul eliberator… Dar cât n-ar fi de bizar, majoritatea sovieticilor n-au plâns de ușurare când a murit Stalin, ei au plâns fiindcă s-au simțit brusc orfani, fiindcă au dezvoltat sindromul Stockholm la o scară urașă. Pentru ei Stalin, era Tătucă și Mămucă și Moașă! Un fel de sfântă treime, salvatorul suprem. Ei îl percepeau ca „dătător” nu ca dictator. Cei deportați îi scriau scrisoare după scrisoare, anunțându-l că li s-a întâmplat o nedreptate, o greșeală, fiind convinși că el nu știe nimic despre asta. Când, de fapt, chiar el le semna sentințele. În fine, citiți Soljenițin și Varlam Șalamov. Dacă desigur vă preocupă subiectul. Pup!
Sursa foto: aici
