Dacă ați ratat primul episod al acestei aventuri îl puteți parcurge aici.
……………………………………..
“Primăvara a trecut repede. Noi ne pregăteam, atât pe șosea, cât și pe elaborarea strategiei. Încercam să ne organizăm cât mai bine, atât cât puteam la acea vreme, din sursele puține și sărace pe care le puteam găsi. Eram îngrijorați de modul de abordare a fiecărei țări, fiind diferențe de “socialism”. Am aflat că URSS-ul nu ne va lăsa să tranzităm prin zona Cernăuți, ceea ce se va dovedi adevărat, din cauza obiectivelor militare.
Eram tot mai convinși de alegerea noastră, ca Cehoslovacia să fie punctul maxim și de interes. Prin restul țărilor urmând doar să trecem “în viteză”, având în vedere că într-o lună trebuia să fim înapoi la locul de muncă. Așa că am găsit o formă să “supraviețuim” în fiecare țară. Vreau să reamintesc că fiecare dintre noi avea dreptul să schimbe (oficial) pentru toate țările doar 250 lei. Această sumă trebuia împărțită, în valuta fiecărei țări, la alegere. Decizia a fost luată așa: pentru Polonia niște coniac și câte o sută de dolari, neoficial, câțiva zloți oficial, Cehoslovacia, cea mai mare parte din cei 250 lei schimbați oficial în coroane, plus lei (neoficiali), de schimbat pe piața neagră, în Ungaria doar câțiva forinți, schimbați oficial. Neoficial aveam lei, dolari și coniacul, pe care i-am ascuns cât am putut de bine, fiecare. Dolarii au fost obținuți de Traian, de la studenții străini. Deci, o rezolvarăm și pe asta!
Între timp m-am pricopsit cu un cort rusesc militar din doc, pentru o persoană. Pentru pregătit mâncarea, o spirtieră turistică cu spirt solid. Corzile de elastic pentru fixat lucrurile pe portbagaj de la un extensor pentru exerciții musculare. Am făcut rost de un material pentru geci, la acea vreme numit fâș. Dan a cusut două costume (pantaloni și geacă) pentru ploaie. Am găsit două stickere, atunci le spuneam abțibilduri, care s-au lipit exact peste scrisul “Ukraina” de pe cadrul bicicletei, așa că nu trebuia să mai roșesc când cineva se uita cu ce bicicletă vreau să călătoresc prin “Europa Socialistă”. Oricum la cât de multe modificări și adăugiri avea, era greu să știi ce marcă este. Am mai cumpărat o “gentuță” pentru scule, având două, fixate pe portbagajul față, cu scule “profesionale” (care îmi vor aduce multe avantaje), nu cele “ tradiționale” cu care venea bicicleta echipată la cumpărare. Cu toate acestea pregătite așteptam data de 1 iunie, când era programată primirea pașaportului și a valutei, după care urma plecarea în 24 de ore.
Am fost anunțați ca pe 1 Iunie să fim la Serviciul Pașapoarte. Uraaaaa! Dar abia acum începea greul. Primesc pașaportul, valuta și biletul de călătorie. Dovada? Borderoul nr. 87271 de eliberare valută și bilete de călătorie, din 01/05/1983.
A sosit ziua plecării. Din păcate la gara din Iași am fost doar eu, Dan și Traian. Numai noi am primit pașapoartele plus valută și trebuia să plecăm în 24 de ore. Îmi amintesc că alți doi sau trei prieteni au primit pașaportul, dar nu au avut valută să le schimbe și din păcate, au renunțat. Sincer am regretat și atunci, și acum. Poate ar fi fost mai bine, să fim toți cei care ne-am antrenat și am visat la această călătorie!
Deci, revin, menționând că am plecat cu trenul din Iași până la Pașcani, urmând să luăm trenul internațional, până în Varșovia. Am ales această opțiune având două argumente: primul, sovieticii nu permiteau să trecem printre cazarmele lor militare cu bicicleta, al doilea, distanța de parcurs într-o lună atât cât aveam concediu ar fi fost prea mare, iar timpul nu ne-ar fi ajuns. Cu toate acestea a trebuit să pedalăm continuu, zilnic. Doar în Praga am dormit două nopți consecutive, iar la sosirea în țară, a doua zi ne-am și prezentat la muncă.
În timpul călătoriei, am simțit pe pielea noastră lipsa informațiilor și adevarata “viață pe bicicletă”, pe care oricât de bine ți-o planifici, o descoperi diferit în realitate. Chiar și acum, încerc să-mi planific cât mai “exact” călătoriile, dar mereu sunt “contrazis de realitate”. De acea actuala mea monogramă și deviză este “a new life on bike”, care este total diferită de viața normală, de planificare sau de imaginație și nimic nu se compară cu ce simți când pedalezi.
Doar cei cu o experiență asemănătoare (iar pe ceilalți îi invit să o facă) pot să confirme că și cea mai exactă planificare cu siguranță va fi contrazisă de o “altă realitate” și o “trăire specială”. Călătorind cu bicicleta ajungi să te gândești deja la următoarea experiență.
În această primă călătorie am încercat chiar să țin un “jurnal”, pe care din păcate l-am abandonat la un moment dat, și care începea cu “Ce mi-a trebuit mie asta? Deja parcă mă aflu în altă lume.”, asta chiar la startul aventurii, așteptând să schimbăm trenul, după o primă și scurtă călătorie în vagonul poștal, din Iași la Pașcani. Toate trăirile bune și rele avute în această primă lungă aventură prin locuri necunoscute au făcut ca plăcerea pedalatului, viața pe bicicleta, să mă urmărească toată viața.
Despre călătoria cu trenul nu am prea multe de povestit, poate doar că la momentul trecerii vamei dintre România și URSS a trebuit să ne schimbăm din vagonul românesc în cel rusesc. Adaug câteva poze cu broșura din trenul rusesc, prin care eram invitați să vizităm Moscova folosind trenul.
Rușilor, suspicioși cum îi știam, le era frică să ne lase cu bicicletele în tren argumentând că vagonul e de dormit. De fapt, lor le era frică să nu coborâm la următoarea stație și să pedalăm pe șosea (nici vorbă de facilități pentru biciclete în tren la acea vreme). La insistențele însoțitorului de vagon, polonez, bicicletele au ajuns într-un compartiment (cușetă), iar noi în altul. De altfel eram singurii în tot vagonul. Drept recompensă, pe însoțitorul polonez l-am invitat să mănânce carne din borcanul cu untură, el apreciind-o foarte tare. La schimb, ne-a “tratat” cu bere. Bună afacere!
Continuăm călătoria și, iată că după o noapte singuri într-un vagon, bicicletele într-un compartiment și noi în altul, ne-am trezit în prima gară poloneză. În URSS ecartamentul linilor de tren e mai mare decât în Europa, așa că la intrare și la ieșire, vagoanelor li se schimbă boghiurile. De la fereastra vagonului am reușit să “valorificăm” coniacul, vânzându-l muncitorilor care schimbau boghiurile. Aveam banii pentru Varșovia!
Pe la ora prânzului coboram în capitala Poloniei. Primele pedale cu bicicleta total echipată, au fost confuze, experimentam senzații noi nemaitrăite, vedeam străzi aglomerate, nu aveam încă un loc unde să ajungem, eram total dezorientați.
Ne opream, planificam, dar nu-mi amintesc cum am ajuns într-un camping chiar în centru, într-un parc ca o pădure. Am pregătit ceva de mâncare, țin minte că mi-am spălat câteva haine, și a rămas ca toată după-amiază să lenevim. Am instalat chiar și cortul de o persoană pe care l-am împărțit cu prietenii. Ceilalți doi aveau câte o saltea gonflabilă. Acesta era “bogatul” nostru echipament de camping în care toți trei am dormit toată călătoria, ca stavrizii în conservă. Pe scurt, am luat în piept viața pe bicicletă. Ne-am relaxat cu gândul la somnul pe care îl așteptam. Când totul părea pe calea cea bună, apare un grup (vreo douăzeci) de liceeni, voioși, gălăgioși. Am zis: „s-a dus somnul nostru liniștit la noapte!”. Mai mult, după ce au instalat corturile lângă noi, au scos o chitară și cu toții au început să cânte. Ce să mai, veselie mare. Nouă ni se cam alungiseră fețele. Ce puteam face? Se apropia ora culcării. Se face ora nouă fix, îmi amintesc exact, iar de la cântece și harmalaie, se așterne o liniște perfectă! Toți tinerii noștri vecini s-au băgat în cort si s-a așternut liniștea totală. Noi am dormit, după cum v-am mai zis, ca într-o conservă.
Dimineața am dat trezirea când vecinii noștri “tineri și gălăgioși” încă dormeau, iar noi am avut grijă să nu-i deranjăm, am părăsit campingul și am pornit să vizităm Varșovia neștiind ce surpriză neplăcută vom avea. La început pedalam pe străzi, fără țintă, doar admirând prima capitală străînă din viață noastră.
Planificasem deja ca fiecare dintre noi să schimbe o sumă din dolarii trecuți ilegal prin vame. Deci am pus la grămadă dolarii și căutam soluția. Dar, ca și în România, deținerea de valută era interzisă, deci singura soluție era piața neagră. Știam rata de schimb și bineînțeles noi voiam maximum posibil. Pe scurt, eu aveam dolarii, iar alt coechipier se tocmea cu tipul polonez pentru zloți. Noi voiam să obținem 36.000 de zloți polonezi, adică maximum, dar și 35.000 de zloți ar fi fost perfect. Polonezul înmânează un pachet de bancnote legate cu bandă elastică, coechipierul meu cere maximum, tipul ia înapoi pachetul cu bacnote, adaugă 10.000 în aceeași metodă cu bancnote legate în bandă elastică. Coechipierul meu confirmă de data asta suma dorită, eu înmânez dolarii și plecăm. Pe o stradă lăturalnică încercăm să împărțim zloții fiecare după câți dolari a pus. Surpriză!!!! Pachetul cu zloții primit, avea întradevăr deasupra acceași bancnotă de 1.000 de zloți legată cu bandă elastică, dar în interior doar alți 500 de zloți, în bancnote de 1 zlot. O, Doamne! Din cel mai înalt entuziasm, am căzut în cea mai neagră și adâncă dezamăgire. S-a prăbușit cerul pe mine. M-am așezat pe bordură încercând să vedem ce mai puteam face. Excursia luase o turnură neagră. Nu mai aveam chef de pedalat, de călătorit, de vizitat locuri noi, de nimic. Aș fi vrut să mă întorc repede, repede acasă. „O, Doamne, ce mi-o fi trebuit, să călătoresc pe bicicletă !!??”
La un moment dat, inevitabil, ne revenim. Acum urma să ne facem planul cum să supraviețuim. Cred că am făcut și “un inventar” al banilor care nu prea ne ajungeau, dar nu aveam altă variantă. Ne-am uitat pe hartă și am căutat cel mai scurt drum spre Cehoslovacia, acolo unde voiam să ajungem de fapt, și unde aveam soluția salvatoare. Pe scurt, simțindu-ne ca făcând parte dintr-un cortegiu funerar, pornim imediat să pedalăm spre graniță. Mă rugam, să nu cumva să mă lase bicicleta, că nu știu cum aș fi ajuns acasă. Nu cred că mai aveam același entuziasm pentru călătoriile pe bicicletă.
Ne-am propus să facem economie la mâncare, să pedalăm zi lumină, să facem totul să supravețuim și să ajungem cât mai repede în Cehoslovacia. Așa a început “săptămâna neagră” pentru noi.
Și acum parcă mă apasă starea de atunci. Cel puțîn din primele zile după “tragicul eveniment” nu-mi mai amintesc nimic. Dar cum viața trebuia să continue, într-un fel sau altul, începem să “intrăm în decor”. Găsim și soluția de supraviețuire cumpărând zilnic pâine, unt și gem de coacăze. Cu banii din buzunare și puținile produse pe care le puteai găsi și cumpăra atunci prin magazinele poloneze, a fost singura soluție reală. Deci cred că până am ajuns în Cehoslovacia, adică după vreo zece zile, am mâncat dimineață, prânz și seara, pâine, unt și gem de coacăze.
Vă reamintesc că în acele vremuri, mâncarea de bază era pe cartelă. Am descoperit aceeași situație și în Polonia (voi argumenta), iar cel mai bine avea să fie (așa cum știam de când am plecat) în Cehoslovacia, și mai apoi în Ungaria. Aveam deja la noi cutii de conserve cu carne, pește și fasole, iar eu aveam și un borcan cu carne în untură, despre care v-am zis și ceva mai înainte. Să înțelegeți, noi a trebuit să plecăm cu mâncarea de acasă pentru că știam că va fi greu pe drum.
Îmi amintesc că, într-un sat, în timpul unei pauze, descopăr o mică alimentară. Voiam și altceva! Intru, văd rafturile aproape goale și o vânzătoare blondă cu ochi albaștri, cu trăsături slave perfecte. Nu m-au impresionat rafturile goale, pentru că eram învățat din România, și nici ochii vânzătoarei, ci câteva ciocolate undeva la un colț de raft. “Mă dau“ la vânzătoare și o rog în engleză să-mi dea o ciocolată, arătându-i chiar și locul unde se găseau ciocolatele. Primesc niște “explicații” în limba poloneză, străină în totalitate pentru mine, dar din mimica ei am înțeles că nu-mi dă. Arăt că am bani și că vreau doar una. După mai multe “dialoguri gimnastice” într-un târziu, se apleacă sub tejghea și îmi scoate un borcan plin “cu cartele”. În sfârșit a folosit „limba” pe care o foloseam și în România la acea vreme, produsele de bază se cumpărau doar în baza cartelei. Cu un surâs “amărui” îmi iau la revedere de la vânzătoarea blondă cu ochi albaștri și, din păcate, și de la ciocolată, și am trecut la meniul “familiar”: pâine, unt și gem de coacăze!!!
Am continuat să dormim în cortul “de o persoană” toți trei, să facem ceaiuri la spirtieră și să cumpărăm pâine, unt și gem, singurele produse „la liber” în alimentare, pe care ni le puteam permite.
Îmi amintesc că am ajuns într-un mic orășel unde am căutat un loc de dormit după ce aproape l-am traversat, însă am oprit la ieșire lângă o pasarelă de cale ferată și am instalat cortul lângă gardul unei livezi. Mâncăm cina noastră “cea tradițională”. Dan căuta apă și a trecut strada la o școală . Revine și cu informația că este și discotecă, la care noi am “rămas la fel de reci” ca și noaptea care va trece. Ne sculăm din “cutia de conserve” așa de înfrigurați (nici vorbă de saci de dormit), că ne-au trebuit vreo două ore de pedalat, să ne încălzim.”
……………………………………..
Finalul aventurii celor trei îl veți afla săptămâna viitoare când vă voi spune și cu ce se mai ocupă Dan și Traian în prezent. Despre Lucian și planurile lui v-am scris deja în primul episod, chiar la început.
