Am să intru peste felia pe care o gestionează strălucit confratele George Mihalcea: planeta de celuloid. Inconștient, indexăm mental filmele în funcție de muzica din ele, ba chiar, unii, am ajuns să căutăm pelicule în funcție de sonoritățile dintr-însele. Mai mult, acum ceva ani apăruse un studiu care arăta că Shazam-ul este folosit cu precădere în a identifica piese/melodii prezente în filme sau seriale, dacă adăugăm la asta succesul pe care l-au înregistrat artiștii prezenți pe coloanele sonore ale serialelor de succes tip: Californication, Grey’s Anatomy, Vampire Diaries, True Blood și așa mai departe – putem spune că filmul, de multe ori, bate radioul, youtube-ul și spotify-ul.

E însă necesară o mențiune separată pentru creatorii/compozitorii de muzică de film care sunt instituții sau entități complemetare mișcării pop-culture.

Revenind la industria muzicală, în ultimele două decenii s-a conturat o nouă tendință sau nevoie, aceea de a însărcina un artist sau un grup/trupă cu crearea unui soundtrack – adică o coloană sonoră monocromă. Niște exemple foarte la îndemână:

Neil Young pe soundtrack-ul fimlului Dead Man regizat de Jim Jarmusch

Air pe soundtrack-ul filmului The Virgin Suicides regizat de Sofia Copola

Grizzly Bear pe soundtrack-ul filmului Blue Valentine regizat de Derek Cianfrance

Best of AC-DC pe soundtrack-ul filmului Iron Man 2 regizat de Jon Favreau

În România, doar trupa byron a creat „tailor made” pentru serialul HBO Rămâi cu mine -coloană sonoră.

Închei lecția asta de dezvoltarea vorbirii muzicalo-cinematografice cu un îndemn adresat regizorilor și producătorilor români: curaj în a descoperi și integra muzica alternativă locală în producțiile lor.