Dragă domnule, ai ajuns pe teritorii străine, nădăjduiesc că ai fi un intelectual, că ai un vocabular îmbogățit de-a lungul a ani și ani de zile. Fie că te autointitulezi vexat, fie că ești emancipat sau ocazional vorbești elucubrații, tot nu ai intui nuanța, sensul a ceea ce doresc eu să spun. Nu poți cuprinde întregul univers într-o scurtă deschidere a gurii, printr-o vibrație intermitentă a corzilor vocale. Printr-o fonație scurtă îți expulzezi haotic sunetele caracteristice speciei tale, te definești în mod ireversibil. Aș dori să îți fiu de ajutor, să îți împărtășesc secretul meu, însă mi-e teamă că vei fi coplești. Orice încercare va avea efectul opus celui scontat și mă vei cataloga drept scrântit, un scelerat care inventează limbi. Dar dragul meu domn, te asigur că sunt în deplinătatea facultăților mintale când îți spun că am găsit răspunsul întrebărilor tale. Turnul din Babel s-a prăbușit din cauza cuvintelor, din cauza blestemului limbilor: arabul meu s-a uitat neîncrezător la francez, în vreme ce germanul țipa ca din gura de șarpe la spaniol. Suedezul și-a încercat norocul cu lituanianul, însă fiecare a realizat că, în realitate, sunt mai singuri ca niciodată. Deveniseră niște animale unul pentru celălalt, limba devenise un lătrat, un mieunat, un sâsâit sau un grohăit. Dar tocmai bolnavii, stimabile, au rezolvat problema strămoșească.
În zilele noastre, conexiunile neuronale ne-au trădat, am devenit niște simple erori de sistem din cauza unui circuit structurat diferit. Vorbește-mi scumpul meu domn, iar eu voi aproba, îți voi arunca un zâmbet, ar părea că înțeleg perfect ce îmi zici. Și chiar înțeleg, la fel cum înțeleg surzii muzica. Beethoven a moștenit din naștere un limbaj universal al sentimentelor, pe care l-a tradus, l-a oferit mai departe. Fără doar și poate că l-a intuit, însă nu a putut nimeni să i se adreseze în același dialect. Era un sălbatic printre civilizați, dar cei civilizați au înțeles increatul în timp, s-au sălbăticit la rândul lor. Așadar, dragul meu domn, doresc să te învăț limba mea, una destul de rudimentară. O voi numi „Limba lui A”. Nu va trebui decât să rostești aceasta unică vocală, „A”. Este unicul cuvânt pe care îl înțeleg. Este unica limbă pe care o pot vorbi. Eu și cei din specia mea, specia afazicilor. Neurologii spun că noi nu putem înțelege cuvinte, că le auzim, dar nu le percepem, ca și cum brusc orice limbă ar fi una străină. Dar în timp, am învățat să disimulăm, să arătăm că putem să ne transformăm acest neajuns, într-o calitate. Căci la fel ca Beethoven, am dobândit învățătura nescrisă a trăirilor. Putem citi pe buze minciuna, adevărul, simțim vibrația unei bucurii, tonalitatea joasă a unui neajuns.
Așadar, dragul meu, mi te poți prezenta în felurite moduri, dar mi-e teamă că efortul tău va fi unul inutil. Spune-mi doar un A, iar eu îți voi spune A. Iar prietenul tău îmi va spune A, că eu să îi răspund tot A. Vocala devine cuvânt, cuvântul devine limbă, iar limba devine cutumă. Cutuma unui afazic.