Actul creației artistice de orice fel este o stare de suferință ce nu satisface niciun om născut pentru acțiune, pentru auto-perfecționare, dar îi poate alimenta pe hedoniști (culmea!) și pe alte categorii de fetișiști. Dar pentru a ajunge la performanța unei construcții sclipitoare ar trebui ca procesul gândirii să stea înainte de cel al creației. Nu se poate crea nimic, dacă nu creezi mai întâi răgaz pentru gândirea fără țintă. Cunoscându-le tempo-ul cotidian/apucăturile lumești și acultandu-le muzica celor de la Greetings Sugar, tind să cred că muzicienii și-au permis luxul de a aștepta momentul în care au intrat în contact cu intuiția pe care o au despre ceva ce nu se vede: supraconștient, zei sau extratereștri. Cei doi inițiatori ai proiectului, Ștefan Eremia și Gabriel Kirmaier, au avut la dispoziție, inițial, o altă trupă cu care să încerce/exploreze granițele industriei muzicale și chiar să-și testeze propriile limite: Moebius – trupă ce a lăsat câteva cicatrici pe corpul tinerei noastre culturi urbane și în playlisturi (G, Kailash și German Sirens).
Albumul de debut al noii entității sonice, Greetings Sugar, este o încercare de legalizare/democratizare, la nivel local, a unui mix psihedelic sonor compus din experimental rock, post-punk și chiar jazz rock – totul învelit, doar cât să-ți ia ochii, într-o intenție de rock alternativ. La o superficială primă audiție, LP-ul „Where did all the wise men go” pare un exercițiu de prozelitism pentru sfânta treime a post-distorsului-de-chitară: Radiohead – Sonic Youth – The Național; De la a doua ascultare, începi să descoperi și alți sfinți pe catapeteasma fonică a albumui: Morphine, Tom Waits, Madrugada, Porcupine Tree și ceva David Bowie – sau nimic din toate astea, fiecare urmând să încerce să-și găsească propriile repere culturale. Cert este că în ADN-ul albumului există doze certificate de intruziune artistică din partea Lydiei Lunch – preoteasă spoken word și producătoarea albumului, Alexander Hacke – berlinezul care a născut Einsturzende Neubauten și cel care a mixat LP-ul, Billy Gould, înaintemergătorul Faith No More, și cel care și-a băgat mâna în piesa Faulty Fields.
Sirens and sidewalks – posibil soundtrack al unei noi geneze.
Undo – imn agnostic despre lipsa funcției cu care noi, bipezii, n-am fost (încă) dotați, iar în lipsa ei tânjim după izbăvirea post-abatere.
Greener – bucată de contestat realitatea și dimensiunea ei claustrofobică.
The Teacher – noi, oamenii, de câte ori suntem martorii unei nenorociri, vrem să fie măreață, nu pentru a învață ceva din ea, ci doar pentru a ne confirma vitalitatea.
Into Overdrive – piesa îți dă senzația că descrie starea de după trezirea din transă, indusă de substanțe psihotrope sau practici religioase.
Harmonics – melodia de căutat propria identitate (culturală, etnică, sexuală sau religioasă) pe ea; poate highlight-ul albumului, foarte prietenoasă cu urechile, în ciuda atmosferei demente creată de secția ritmică și alămuri.
Favorite son – singura piesă de pe album ce amintește acustic de episodul pasager numit Moebius al membrilor fondatori. Bucată cu potențial infecțios.
Drunken revelations – greu de crezut, dar există luciditate și clarviziune în mahmureală, iertați exprimarea oximoronică.
Fever – cea mai atipică piesă de pe album-ul și-așa atipic; este un fel de declarație de dragoste.
Voltaire – dacă The Doors ar mai fi existat, poate așa ar fi sunat în 2018.
Faulty fields – cea mai bună descriere muzicală a unui crepuscul sau amurg de zi, de viață sau de lume.
Where did all the wise men go? – este o bună găselniță a celor de la GS de a folsi intro-ul și piesa ce da numele albumului ca outro pentru material.
Că să conchid și să răspund interogației din titlul albumului am să folosesc cuvintele scriitorului Ioan Petru Culianu:
„Cei care au supremă importanță în lume sunt întotdeauna necunoscuți, în timp ce aceia care nu au importanță își pierd timpul făcându-se cunoscuți.”
