M-a prins trecerea dintre ani în țările calde, dar nu atât de calde cât să nu suporte cultura viței de vie, care de obicei se întinde pe glob între paralelele 30 și 50 de grade. Am ales Barcelona nu pentru arta lui Gaudi, ci pentru arta contemporanilor care produc niște spumante din ce în ce mai bune la nivel mondial.

Nici nu am aterizat bine că m-am și urcat într-un tren către capitala viticolă a Catalunyei, orașelul Sant Sadurni d’Anoia. Catedrala lui Gaudi nu pleca nicăieri, deci o puteam vizita și mai târziu; tot gândind așa era să o ratez de tot, dar am reușit să o bifez într-una din ultimele zile ale sejurului.

Probabil ați auzit de Cava, replica spaniolă la șampanie – aceeași metodă de producere, dar din soiuri locale: Macabeo, Xarel-lo si Parellada, a doua fermentare în sticlă, pe parcursul a câțiva ani, pentru bule mai fine și mai persistente. Prin comparație, Prosecco și spumantele obținute prin metoda Charmat petre doar câteva săptămâni în tancuri mari de inox unde are loc a doua fermentare ce va produce dioxidul de carbon, iar bulele sunt mai mari și nu foarte persistente.

Pentru că în vecinătatea Barcelonei, numita Penedes, se produce marea majoritate a vinurilor spumante dar și pentru a putea crea o nouă imagine a acestor vinuri care să inspire mai multă calitate, câteva crame și-au propus să iasă din cadrul caietului de sarcini numit Cava, mult prea permisiv, și au înființat o nouă asociație numită CORPINNAT – o alăturare de cuvinte care la bază înseamnă ”născut în inima Penedes-ului”. La început au fost 7 crame, între timp au ajuns la 11. Au pornit pe aceeași cale precum Chianti Clasicco ce s-a dezlipit de regiunea generala Chianti sau nou formatul DOCG Dealu Mare chiar la noi în țară, ce se dorește a fi o treaptă de calitate superioară garantată.

Sant Sadurni d’Anoia e un orașel de vis, în proximitatea unei citadele moderne, și totuși medieval prin arhitectura încărcată de piatră aparentă și obiceiurile preponderent agricole. Zic orășel de vis pentru că în afara vilelor și a blocurilor cu 2-3 etaje întâlneai la orice intersecție câte o cramă de renume mondial. Nici nu coborai din tren că puteai vedea clădirea impunatoare a Freixenet. Apoi Codorniu sau Juve y Camps apăreau pe indicatoarele stradale. Așa am aflat că au și o fabrică de ciocolată (și ce merge mai bine după o degustare de spumante decât un desert din ciocolata fină?).

Nu m-am abătut de la drum către cramele mari în care poposeau chinezii și alți turiști dornici doar să bifeze obiective și am mers direct la Gramona, o cramă boutique cu peste 150 de ani de istorie dintre care 100 pentru vinurile spumante și cu mare respect pentru terroir și pentru agricultura biologică. După o scurtă prezentare în care am aflat că dealurile și vecinătatea Mediteranei moderează într-un mod particular clima și asigură boabelor de strugure o coacere lentă într-o regiune de altfel caniculară, am coborât în cramă pentru și mai multe povești despre Cava (mai nou Corpinnat). Am găsit o cramă subterană veche, întinsă pe trei etaje, toate pline cu spumante ce se maturează în cea mai deplină liniște, pentru a fi scoase pe piață după 2-3 ani sau chiar mai mult, timp în care vinul dezvoltă arome complexe ce vor face deliciul hedoniștilor.

Deși este o afacere de familie și nu crama vreunui conte sau rege spaniol, am observat că fiecare coridor purta câte un nume al fiecăruia dintre membrii familiei care de-a lungul celor cinci generații a contribuit la dezvoltarea sau măcar păstrarea moștenirii. Tare mi-ar plăcea să cred că și noi am fi avut așa ceva dacă nu ne-ar fi întrerupt comunismul toate tradițiile și micile întreprinderi familiale. În capătul unui culoar trona un butoi imens care avea nu mai puțin de 500 de ani iar gazdele bănuiau că ar putea fi construit din stejar românesc (cine știe, l-o fi trimis Ștefan cel Mare în dar Papei și apoi a ajuns în Spania).

Camera butoaielor nu era pentru maturarea vinului liniștit, ci contrar oricăror învățături acumulate de mine până atunci, era destinată procedeului numit solera, în care butoaiele sunt umplute doar pe jumătate pentru a permite desfășurarea procesului lent de oxidare. În mod tradițional, acest procedeu are loc în sudul Spaniei, în zona Jerez unde se produc vinurile fortifiate de tip sherry. Însă cei de la Gramona au dorit să se diferențieze de piață folosind aceste vinuri, obținute prin metoda solera, pe post de lichior de expediție. Numit și lichior de tiraj, acesta este un amestec de vin cu zahar ce se adaugă vinului spumant înainte de îmbuteliere, menit a contracara aciditatea destul de ridicată și pentru că a doua fermentare în sticlă transformă în alcool chiar și ultimele grame de zahăr din vin. În această cramă totul se face manual, exact ca în urmă cu 100 de ani: remouage-ul (răsucirea sticlei cu câteva grade pentru consolidarea sedimentelor în gâtul sticlei), degorjajul (îndepărtarea sedimentelor depuse în gatul sticlei), dosage-ul (adăugarea lichiorului de expediție) etc. Însă o cramă modernă beneficiază și de noutățile tehnologice la zi, astfel că Gramona a construit o nouă facilitate pentru producția vinului chiar între vii, în care majoritatea operațiunilor menționate sunt efectuate automat cu ajutorul giropaleților sau a mașinăriilor care permit îndepărtarea sedimentelor prin înghețarea gâtului sticlei, etc. Ca amănunt interesant am reținut că dacă pe fundul sticlei găsim un semn alb, folosit în procesul de remouage pentru a urmări rotația completă a sticlei înseamnă ca avem de-a face cu un vin realizat în crama veche prin procedee manuale. Fenomenul acesta este specific tuturor cramelor ce produc spumante în condiții tradiționale. După această prezentare am urcat în camera de degustare, un salon imens cu canapele și șemineu central și cu o priveliște superbă asupra văii râului Laverno și am testat pe îndelete un spumant rose obținut din struguri de Pinot Noir, perfect pentru o seară fără o cina pretențioasă sau pentru o întâlnire cu prietenii, apoi eticheta cea mai răspândită a cramei, Gramona Imperial din anul 2016, cu note clare de autoliza, iar în final vinul de top al cramei, ILL LUSTROS, un vin din roada anului 2013, ce ne-a permis să observăm și arome terțiare pe lângă notele verzi, dar și o textură mult mai cremoasă, dată de bulele fine. Trebuie atât răbdare cât și potență financiară pentru o crama să aștepte 8 ani până la lansarea unui vin. În cazul vinurilor roșii românești, cele mai lungi perioade de maturare nu cred că depășesc 4-5 ani. Există un spumant în pivnițele Rhein din Azuga ce a stat din 2013 pana azi la maturare; se vinde într-o cutie neagra, în caz ca sunteti curioși (același spumant pe care și Prințul Albert de Monaco l-a primit cadou de la Julia Scavo, unul dintre somelierii cei mai titrați ai României).

Pe lângă vinurile de top am savurat și câteva tapas plus un ulei de măsline obținut de pe moșia familiei Gramona, pe care nu m-am abținut să nu-l cumpăr la plecare, atât de bun a fost. Plus trei spumante pe care le-am băut tot în Barcelona ca să nu se strice la bagajul de cală.

Din câte știu niciun importator nu aduce Gramona în România, dar avem alte Cava de calitate maximă: Juve y Camps sau Raventos i Blanc și probabil ar mai fi câțiva dar nu i-am dibuit încă.

Degustarea de ciocolată de la Simon Coll Xocolaters ce a urmat și sesiunea de shopping în care m-am pierdut printre multele sortimente și arome au încheiat o zi dedicată mai mult simțurilor și mai puțin bifării unor obiective turistice gen must visit.

*

Temperaturile de primăvară (18-21 grade) au umplut plajele și terasele Barcelonei și am făcut și eu același lucru. Am mâncat nachitos la Surf House, stridii și paella cu orez negru la Can Majo și de fiecare dată le-am stropit cu Cava; m-a intrigat puțin ca spaniolii pot vinde o sticlă de vin la restaurant cu un adaos modic, gen 15-20% în timp ce la noi e o normă să listezi vinul la preturi duble și deseori triple față de retail. Ill Lustros era 32 euro la cramă și 38 în restaurant…. disturbing.

*

Un alt obicei răspândit în aproape toată Europa este cel al pieței cu ingrediente proaspete, apetisante în care poți mânca ceva rapid, preparat pe loc (gen very fresh local); am mai încercat un rând de stridii în La Boqueria, am gustat jamon la cornet și am savurat atmosfera joviala și foarte dinamică a pieței. Sper să avem și noi, cândva astfel de piețe; în Vilnius exista așa ceva, www.benediktoturgus.lt, deși legumele cresc mai greu prin nord, însă totul se rezumă, se pare, la voință; vrei o piață civilizată, faci un proiect și în max 6 luni ai una, daca e. Deocamdată, în București nu prea e.

*

Am aflat că în Barcelona sunt câteva baruri listate în top 50 mondial și am vizitat două dintre ele să vad ce au în plus 🙂

Văd că a apărut obiceiul ușilor secrete!! La intrare te intâmpină un set up de barber shop, iar după o scurtă privire în care probabil se face selecția clientelei, gazda îți deschide o ușa bine ferecată de altfel și ai acces într-un spațiu draguț amenajat, cu mulți chelneri pregătiți să facă show din prezentarea cocktail-urilor (fiecare băutură avea un mod de prezentare diferit).

Barurile erau pline iar afară erau cozi de așteptare destul de lungi, suficient cât să-ți transmită un vibe plăcut că ai avut noroc de o masă și de o seara specială.

Dacă ajungeți pe acolo, nu ratați www.paradiso.cat, barul clasat pe locul 3 în https://www.worlds50bestbars.com/list/1-50 🙂