Eram elev de gimnaziu și distracția aceea costa cincizeci de lei pentru o noapte întreagă. Trebuia să ai o recomandare din partea cuiva de încredere pentru a fi acceptat la festin. Ne strîngeam vreo zece-cincisprezece persoane într-o cameră, așezîndu-ne pe scaune, ca la cinematograf, în fața obiectului dorinței. Ecranul televizorului (în general, alb-negru) conectat la un video player juca funcția de fereastră, o fereastră prin care, măcar pentru o noapte, puteam evada din realitatea sumbră a anilor ’80. Petrecerea începea cu vreo cîteva filme de acțiune, urmate obligatoriu de un film de groază, pentru ca, spre dimineață, cînd multe pleoape erau deja căzute la datorie, să își facă apariția și filmele erotice. Ca niște fiare la lună urlau hormonii în mine, dar nu despre asta e vorba aici. Într-una dintre aceste nopți (n-am participat, totuși, la prea multe) am luat la cunoștință de fabuloasa existență a lui Bruce Lee. Dintre toți artiștii marțiali care se mișcau pe ecran, de el îmi plăcea cel mai mult.
Paragraful de mai sus nu e decît o introducere, care, foarte bine, putea lipsi. Sau nu putea lipsi. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o zi cînd voi ajunge, ca pacient, într-un spital la care ajunsese, tot ca pacient, și Bruce Lee, i-aș fi spus că delirează. Ziua aceasta a venit, totuși, semn că ipoteza acelui prezumtiv delir de candoare nu este deloc una hazardată.
În toamna lui 2008 am petrecut o lună în Hong Kong. Faza cu spitalul am povestit-o în romanul Oase migratoare. În primele zile, am făcut o gastrită urîtă, poate de la climă, poate de la mîncarea foarte diferită de ceea ce mîncăm noi în Europa. Am ajuns la spital, la Hong Kong Baptist Hospital, la urgență, i-am explicat unei doctorițe care e problema, i-am spus că avusesem, cu ani în urmă, ulcer, tipa m-a consultat, apoi m-a invitat să mă dezbrac, m-am întins pe un pat și, al naibii, tipa mi-a vîrît un deget în fund, probabil că asta o fi procedura la medicii cantonezi: cînd te doare stomacul, îți bagă un deget în fund și-ți trece pe loc. Mie nu mi-a trecut pe loc, am luat medicamente vreo cîteva zile și pe urmă n-am mai avut probleme.
La vreo cîțiva ani de la experiența mea asiatică, m-am reîndrăgostit de Bruce Lee. I-am revăzut filmele, am citit despre el, așa am aflat, de pildă, că n-a fost doar un artist marțial desăvîrșit, ci și un foarte interesant filozof și poet. Adolescent fiind, am simțit, poate, atunci, demult, poezia acelor mișcări, habar n-am, încerc doar să înțeleg punctul de contact al intuiției cu necesitatea. Cînd am citit Evanghelia după Iisus Christos a lui José Saramago, mi-a trecut prin cap că mi-ar plăcea să scriu Evanghelia după Bruce Lee, dar, spre deosebire de Iisus, Bruce Lee a fost ateu, la fel ca Saramago, de altfel.
În ziua aceea de octombrie a lui 2008, cînd am ajuns la urgență, nu știam că, pe 10 mai 1973, Bruce Lee fusese transportat de urgență la Hong Kong Baptist Hospital, ocazie cu care i s-a descoperit un edem cerebral. Mama era atunci însărcinată în cinci luni. Bruce Lee a murit două luni mai tîrziu, pe 20 iulie. Eu m-am născut la începutul lui septembrie, ceea ce înseamnă că soarta nu prea a dorit să fim contemporani unul cu celălalt decît la modul virtual. Totuși, am împărțit amîndoi același spital. Call me pacientul hongkonghez!
(Povestea nu este inedită, dar mi-am amintit de ea și m-am gîndit că e bine să fie și aici, acasă, pe site-ul Radio Guerrilla.)
Eheeei, ce vremuri! Baietii care “dadeau video”, Brusli, Ceac Noris, Vandam, Cichi Cean… Aveam discutii interminabile despre multele versiuni ale mortii lui Brusli. Ceea ce ma frapeaza este un soi de premonitie colectiva, si anume ca una din variantele ajunse la noi “pe surse” era ca murise la filmari, pentru ca Mafia inlocuise gloantele oarbe cu gloante adevarate. Avea sa se intample mult mai tarziu, cu Brandon, fiul lui.