Mă sună Trump. La 4 și jumătate dimineața. Îmi vine să-l înjur, dar îmi dau seama că e cliche. Mă întreabă cât e ceasul la mine. Îl întreb dacă de asta m-a sunat sau de plictiseală. Îmi spune că nu se plictisește niciodată. Știu că minte, îi plac afirmațiile capitale. Îmi spune că-l are pe unu’ în Texas condamnat la moarte și nu poate să-l execute că nu se hotărăște ce vrea să mănânce la ultima masă. Zice că mi-l trimite la București, să-i dau ceva de mâncare ca să-i pară rău că moare, după care să i-l trimit înapoi ca să-l căsăpească. Îl întreb ce-mi iese la afacerea asta. Mă întreabă ce vreau și-i spun că vreau să știu care a fost chestia cu aselenizarea și programul Apollo. O dă la întors că e prea mult și picăm la pace pe dosarul Kennedy. La 6 și jumătate bat la ușă doi malaci cu fețe de ruși îmbrăcați în tricouri cu I inimă Romania și-mi bagă în casă un negru grizonat pe nume Morgan. Vorbește româna, că a făcut medicina la Timișoara. Mă întreabă dacă am țigări pe mine. Am, cum dracu’ să nu a, la 6 dimineața. Mă abțin să-l întreb ce a făcut, nu vreau să mă încarc cu ale lui, în plus sigur după părerea lui e nevinovat. Mă așez la masă, aprind veioza de scris și mă apuc să fac lista. 10 lucruri pe care să le mănânci în București înainte să mori. După e mai greu, mi-a povestit Patrick Swayze acum vreo opt ani într-o noapte la Cireșica, în Olimp, pe o melodie de a lui Gheorghe Gheorghiu. Așadar, îmi ascut un creion (întotdeauna listele le fac de mână, cu creionul, par muncite, deci serioase), iau o pagină A4, de 120 de grame (niciodată nu fac liste pe pagini mai subțiri de 120 de grame. Par ciorne.) și m-apuc.  Pe puncte, într-o ordine absolut aleatorie.

1. Beef tartare la Cantine de Nicolai. E tăiat la cuțit, are în el toate ingredientele care-l fac perfect, nu mai trebuie să adaugi nimic, iar cartofii prăjiți sunt… cum să o zic mai bine… Brigitte Bardot, în tinerețe, pe plajă la Saint Tropez. Crocanți la exterior și pufoși la interior.

2. Scrumbie de Dunăre afumată la rece la Ivan Pescar. Pentru cei ce au oareșce antrenament în ale scrumbiei și pentru cei ce înțeleg că scrumbia e Kobe-le românesc, scrumbia de la Ivan Pescar este un balon cu oxigen pentru orice individ înecat în fariseismul restaurantelor pescărești din urbe.

3. Brigada Moravuri la Lacrimi și Sfinți. Să mă ierte Doamnele, dar momițe, fudulii și pizdulici, parfumate cu capere, portocală și tămâioasă, într-o tigaie de cupru, este un fel de Woodstock al revoluției gastronomice.

4. Cheese Cigarette Borek la Biutiful by the Lake. Sunetul crocant al foietajului ce se sparge în dinți și lasă în urma lui brânza picantă ca uvertură la un vin alb păstrat discret pe la 4 grade e aidoma cântecului unei sirene ce privește către un frumos matelot la proră.

5. Mici la Hanul lui Manuc. Enciclopedia românității în niște chiftele frământate greșit și tăvălite pe jarul de cărbuni astfel încât să-l  scoată din minți și pe Daniel Negreanu cu royală în mână.

6. Pulpă de rață din garniță cu păsat La Mahala. Pentru preparatul ăsta s-a născut rața, pentru el s-a antrenat și a scris CV-uri în nopțile lungi de iarnă. O minune calorică pentru curajoși, gravide, poeți, astrofizicieni, achizitori și negri cu numele Morgan.

7. Foie Gras cu Rubarbă și Fistic la Casa di David. Creat în laboratorul 51 de Foie Gras cu o echipă specializată la Înalta Academie de Foie Gras după romanul de 842 de pagini Foie Gras-ul: Încotro? O chestie atât de fină încât mătasea pare prin comparație șmirghel.

8. Frigărui de berbec la Gold Flesh în Pantelimon. Niște turci. O bombă, o măcelărie și un magazin turcesc. Dacă Dostoievski s-ar fi apucat să scrie despre frigărui de berbec, sunt absolut sigur că fix așa le-ar fi descris. N-am de unde să știu ce mai pune turcul în ele sau dacă le toacă cu sabia lui Ștefan cel Mare, dar rezultatul este la fel de uimitor ca primul episod din Seinfeld.

9. Pizza della Casa la Sara.  Hai să spunem așa, dacă la repartiția zeilor s-ar fi scos la concurs un loc vacant de zeu al pizzei, candidatul ar fi ocupat postul în urma probei practice executând această pizza.

10. Coaste de vită la Capriccioasa sau Hanu Berarilor. Mi-e greu să mă hotărăsc. Amândouă. Două rețete total diferite, două tăieturi total diferite, dar un rezultat similar – gudureală culinară de rang înalt. Împătimiții știu ce spun.

Mai am vreo opt chestiuni care merită, plus două care nu mai există (brânză cu miere și trufe de pe vremea când existau Escargot și Short Ribs la White Horse). Mă uit la personaj. Nu cred că duce. Le păstrez. Mai sunt și alții de pe la Est cu apucături similare Marelui Blond. Chem un Uber. Surprinzător, vine un Lincoln blindat care ne duce prin toate locațiile de pe listă. E o zi lungă. Pentru el ultima. Pe la punctul 7 începe să răsufle greu. Fac un ocol și îi dau un sorbet de lămâie la Dolci Coni. E 8 și jumătate seara și am terminat. Malacii îl iau pe Morgan și dispar. A fost o companie plăcută, avea un discurs decent și până la urmă cred că era nevinovat. În fine, amănunte. Mă îndrept către Fix Me a Drink pentru că n-am să supraviețuiesc fără un gin tonic. Nu știu ce pun ăia în ginul tonic dar te scoală din morți. Hmm…. poate ar trebui să-i trimit și lui Morgan unul. E deja 11.30. Telefonul îmi vibrează. Un mesaj. Mă anunță că mă așteaptă un curier cu un pachet din America. Ajung acasă. Curierul are o privire ciudată, dar trag concluzia că e de la vârstă. A lui, nu a mea. Semnez 18 hârtii, mă legitimez cu buletinul, pașaportul și cartea de alegător și în cele din urmă îmi dă plicul.

Îl deschid. Pe prima pagină scrie mic JFK și are o ștampilă mare de confidențial. Sună din nou la ușă. Deschid. Alt curier. De data asta are privire fixă și se bagă aiurea în seamă cu o poveste despre nefericirea de a fi curier pe bicicletă. Îmi dă alt plic. Unul mic. E o vedere de pe o plajă. E de la Morgan, zice că a evadat. Cum dracu’? Mă bucur pentru el. Îmi pun un pahar de Rusalcă Albă de la Oprișor. Mi se pare că e un vin care merge cu orașul, e ca saxofonul într-o piesă de Sade.  De la etajul 10 Bucureștiul pare în noapte o creatură marină mitologică cu mulți ochi sclipitori ce se închid pe rând cuprinși de moleșeala dulce a somnului de vară. În burta lui încă mișună pești mici, înghițiți peste zi, în căutarea unei mese mari.

Mă reîntorc la dosarul cu JFK și încep să-l citesc. “În dimineața de 22 noiembrie 1963, John F. Kennedy ia singur micul dejun. Mănâncă ouă Benedict cu extra sos, pâine prăjită cu unt irlandez, puțin sărat, două felii subțiri de cod sărat și uscat, cafea neagră și suc de mere californian ………. …………………..”.