Am visat într-una din nopți că restaurantele se adaptaseră nevoilor iubitorilor vinului și prețurile etichetelor listate conțineau margins foarte decente (20-30%). Ba mai mult, unele încasau pur și simplu o taxă de dop (cork fee) de aprox. 25-30 lei/sticlă, precum zeci de mii de restaurante din întreaga lume (la urma urmei, o podgorie muncește un an întreg ca să producă o sticlă de vin iar horecarii încasează încă de două ori valoarea acelei sticle; dacă la vinurile entry level chestia asta e mai puțin dureroasă, încercați să vă închipuiți că dublul costului unui vin mediu de Bordeaux care porneste de la 50-100 euro în sus merge exclusiv în buzunarele acționarului – foarte discutabil raportul calitate preț aferent exclusiv serviciului de servire; acesta are, teoretic, același cost atât pentru vinurile entry cât și pentru cele din gamele superioare).

Bineînțeles că visul era de fapt umed iar mentalitatea în aceasta industrie e neschimbată (cu excepția unor… excepții, gen Gastrolab, Voila etc.)

Cum nu poți opri oamenii să-și satisfacă hobby-urile, iată că s-au inventat variante de a asocia mâncarea cu o degustare de 7 sticle de vin, ocolind lăcomia horecarilor: happening-ul poartă numele BYOB (bring your own bottle) și presupune o degustare între prieteni într-o locație la îndemâna (un restaurant sau un mal de râu sau căminul unuia dintre participanți).

Așa am procedat și eu săptamâna trecută, în mansarda din Cotroceni a unuia dintre cei 1000 MCC la nivel mondial (Master Certified Coach). Împreuna cu încă 3 voinici am reușit să realizăm un line-up de 7 sticle diferite de vin (pentru studiu) și le-am asociat cu niște mâncăruri care ar putea face de rușine destule restaurante populare: un platou cold cuts (brânzeturi maturate și salam crud uscat spaniol tip fuet), un quiche lorraine, sticksuri învelite în prosciutto, pastramă de berbecuț si un mușchi de porc gătit suculent la cuptor. Toate astea au fost o încercare de a îmbunătăți experiența degustării vinurilor, nu s-a dorit un eveniment de fine dining în sine.

Am început cu un spumant obținut prin metoda tradițională (champenoise) la crama Podere Castorani, unul din acționari fiind fostul pilot de Formula 1 Jarno Trulli. Aveam sticla încă din iarnă, când am vizitat crama din regiunea Abruzzo. Pentru că a avut o temperatură de degustare ideală (câteva grade în plus față de cele 3-4 grade cu care suntem obișnuiți să bem majoritatea spumantelor) am reușit să savuram toate notele soiului Passerina, care a livrat arome suave de fructe uscate, nougat și miere, iar în postgust am simțit note tonice de grapefruit. Apoi am trecut în grabă peste un pinot noir moldovenesc cu tușe groase de barrique (not my style) și un asamblaj tip valea Loirei de cabernet franc și merlot obținut în crama unui oenolog moldovean renumit, Gheorghe Arpentin, ce a condus Asociația Micilor Producători de Vin din Republica Moldova în primii ani de la înființare. Pont: dacă găsiți, cumpărați de la astfel de crame boutique pentru că sunt deținute de oameni pasionați și ei fac mai mult artă decât industrie).

Am trecut prin două recolte, 2013 și 2014, și am sesizat diferențe datorate probabil atât condițiilor climaterice din anii respectivi cât și influențe datorate condițiilor de păstrare (alt pont: achiziționați un frigider special pentru vin ca să vă puteți bucura de tot ce poate oferi o sticlă de vin păstrată peste ani).

Am deschis apoi un vin obținut din negru de Drăgășani, un soi cu mare potențial, ce poate fi portdrapelul României la extern, alături de feteasca neagră. Tot de la producătorul din Drăgășani am desfăcut și un cabernet sauvignon pe care îl recomand tuturor celor ce sunt la început cu acest hobby pentru că e un vin realizat în stilul Lumea Nouă, cu arome abundente de coacăze negre și vanilie (fiind maturat în butoaie de stejar franțuzesc). Se pare că Drăgășaniul e un bun cămin (și) pentru acest soi.

Surpriza serii a fost bijuteria unei crame mici (ce va spunem si mai devreme) a oenologului Adalbert Marton, care vinifică în zona Silagiu “fără tehnologie oenologică direct în butoaie de lemn”, conform chiar spuselor lui. Producția a fost limitata la 1600 de sticle, cel mai probabil nu se mai găsește la vânzare decât prin colecțiile private. Dacă aș fi în locul lor nu aș vinde niciuna, le-aș păstra cât mai mult timp și aș deschide din când în când câte o sticla pentru a vedea evoluția. Însă vinul era deja superb, după numai 4 ani de viață. Oenologul vinifică si pentru Crama Aramic, la fel de pasionat. Toată măiestria însă o datorează unui stagiu de 17 ani petrecut în Italia la studii și în crame, iar acum noi putem beneficia și chiar ne putem mândri de această expertiză.

La final vă las cu cateva cuvinte ale oenologului dintr-un interviu acordat site-ului crameromania.ro: “Cum este vinul românesc față de cel italian, este o întrebare foarte complexă și aici nu mă refer la vin strict ca băutură alcoolică. Mă refer la vin ca și cultură și ca mod de viață. Vinul pentru italieni este un parcurs de viață, este o îmbrățișare între gastronomie și simțurile interioare ale fiecărui individ. Vinul este o companie fidelă pe tot parcursul drumului vieții. Vinul are un loc bine definit în tot sistemul existențional al italienilor. Acest lucru intră cu pași mărunți și în România. Ce este pozitiv este că avem consumatori români tot mai rafinați ce doresc să își dezvolte gusturile, să cunoască, doresc cu nerăbdare să umple acel gol de necunoscut care s-a format de-a lungul anilor.”

Vă doresc să deveniți un consumator rafinat și dornic!

Bring yourselves together for a BYOB până vor veni vremuri mai bune și în horeca românească. 🙂

Sante!